Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Sursa foto: Hepta. ro/cum a apărut gena care le permite oamenilor din Kenya să supraviețuiască fără apă Poporul Turkana din nord-vestul Kenyei s-a adaptat să trăiască într-una dintre cele mai uscate regiuni de pe Pământ, unde accesul la apă și plante comestibile este extrem de limitat.
Aproximativ 70-80% din alimentația tradițională a comunității provine din produse de origine animală, în special lapte, carne și sânge de la cămile și capre, un regim alimentar care ar îmbolnăvi rapid majoritatea oamenilor obișnuiți cu o dietă modernă, occidentală. Genomiciana Amanda Lea, de la Universitatea Vanderbilt, împreună cu o echipă amplă de cercetători americani și kenyeni, au secvențiat genomul complet a 367 de persoane din comunitatea Turkana, analizând peste 7 milioane de variante genetice. Rezultatele, publicate în prestigioasa revistă Science, au identificat opt regiuni distincte ale ADN-ului care poartă semnătura selecției naturale recente.
„Aproximativ 90% dintre persoanele evaluate erau deshidratate, dar, în general, sănătoase”, a afirmat Julien Ayroles, coordonator al proiectului și profesor de biologie integrativă la UC Berkeley. „Turkana și-au menținut modul de viață tradițional timp de mii de ani, oferindu-ne o fereastră extraordinară către adaptarea umană. ” Cel mai puternic semnal genetic identificat de cercetători a fost localizat lângă gena STC1, activă la rinichilor și declanșată în special în timpul deshidratării.
Gena joacă două roluri esențiale, direct legate de provocările ecologice ale vieții nomade în deșert. În primul rând, ajută organismul să conserve apa, răspunzând la hormonul antidiuretic, permițându-le membrilor comunității Turkana să-și concentreze urina și să rețină mai multă apă în organism. În al doilea rând, gena pare să protejeze rinichii de deșeurile generate de o dietă bogată în purine, compuși prezenți din abundență în carnea roșie, sânge și lapte.
Aceste deșeuri, precum ureea și acidul uric, trebuie filtrate de rinichi, iar pentru majoritatea oamenilor, un aport prea mare de purine din alimentație poate duce la gută. La comunitatea Turkana, însă, această afecțiune rămâne aproape inexistentă, deși dieta lor tradițională ar sugera exact opusul. „Dacă tu sau eu am urma o dietă Turkana, bazată în principal pe multă carne, grăsime și proteine, probabil ne-am îmbolnăvi foarte repede”, a explicat Ayroles.
„Dar această comunitate a mâncat aceste alimente timp de multe generații și s-a adaptat”, exact ceea ce studiul și-a propus să înțeleagă. Cercetătorii estimează că aceste modificări genetice au apărut acum aproximativ 5. 000-8.
000 de ani, coincizând cu perioada în care nordul Africii a devenit tot mai arid. Variantele genetice favorabile existau, se pare, deja în populație, la niveluri scăzute, înainte ca aridificarea regională să le facă cu adevărat valoroase pentru supraviețuire, moment în care selecția naturală a favorizat rapid persoanele purtătoare ale variantei mutante a genei STC1, care au avut, în timp, mai mulți urmași, transformând treptat această variantă genetică într-o trăsătură dominantă a populației. „Acest lucru a avut foarte mult sens, pentru că exact atunci s-a produs o mare parte din aridificarea din regiune”, a explicat Philipp Messer, cercetător la Universitatea Cornell, implicat în analiza semnalelor de selecție genetică.
Adaptarea nu se limitează la alimentație. Femeile Turkana parcurg frecvent între cinci și zece kilometri pe zi, transportând recipiente cu apă pe cap. Uneori, ele sapă gropi de câțiva metri pentru a găși apă pentru ele și pentru animalele lor.
În temperaturi care ajung la aproximativ 40 de grade Celsius, organismul lor trebuie să facă față unui efort fizic considerabil, în condițiile unui aport caloric relativ redus, un test constant pentru capacitatea corpului de a gestiona simultan deshidratarea și solicitarea fizică intensă.