Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există o ironie pe care naționalismul economic o ignoră adesea: una dintre cele mai eficiente căi de construire a capitalului autohton este acceptarea, într-o primă etapă, a capitalului străin. Istoria Marii Britanii și mai ales a Statelor Unite arată cum economisirea, investițiile, libertatea economică și circulația internațională a capital ului pot genera o dezvoltare pe care economiile izolate o obțin mult mai greu.
Înaintea capitalismului modern, proprietatea era vulnerabilă la confiscare, iar stimulentele pentru investiții erau limitate. Schimbarea decisivă apare atunci când proprietatea este protejată de lege, iar puterea politică e constrânsă de reguli. Regatul Unit a devenit unul dintre marile laboratoare ale acestei transformări.
Statul de drept și instituțiile favorabile comerțului au accelerat acumularea de capital. Însă succesul britanic nu s-a construit în izolare. Capitalul britanic a finanțat infrastructură, căi ferate, exploatări miniere și companii în întreaga lume, accelerând accesul altor economii la tehnologie și productivitate.
Cel mai spectaculos exemplu este America. Capitalul britanic a contribuit masiv la dezvoltarea infrastructurii și industriei americane, asumând riscuri pe care economiile locale nu le puteau susține întotdeauna. Iar aici apare o lecție esențială: capitalul străin nu rămâne veșnic străin.
Pe măsură ce economia americană s-a dezvoltat, s-a format și capital autohton. Active și companii finanțate inițial din exterior au fost cumpărate ulterior de americani. Investițiile externe nu au împiedicat apariția capitalului național, ci au contribuit la crearea lui.
Această idee se întâlnește cu analiza istoricului Charlie Laderman din Engelsberg Ideas, în articolul Theodore Roosevelt’s Lessons in Global Power. La începutul secolului XX, America devenise atât de puternică economic încât începea să provoace îngrijorare în Europa. Presa britanică vorbea despre o veritabilă „invazie americană”.
Produsele și companiile americane păreau să cucerească piețele europene. Temerea nu era lipsită de fundament. După Războiul Civil, producția industrială americană a crescut spectaculos.
Dacă în 1850 Marea Britanie și Franța produceau fiecare aproximativ o dată și jumătate cât Statele Unite, patru decenii mai târziu America producea aproape cât cele două la un loc și devenise cea mai mare putere manufacturieră a lumii. Totuși, puterea economică nu era susținută de o forță militară comparabilă. La un deceniu după războiul civil, armata americană avea sub 30.
000 de soldați, iar marina era inferioară celei a marilor puteri europene. În 1888, Washingtonul a preferat chiar să evite escaladarea unei dispute cu Chile, conștient de propria vulnerabilitate navală. În acest context apare Theodore Roosevelt.
El a înțeles ceva ce multe societăți prospere tind să uite: bogăția nu garantează securitatea. O țară poate avea fabrici, bănci și infrastructură, dar dacă nu poate apăra ceea ce a construit, vulnerabilitatea ei crește odată cu prosperitatea. Roosevelt a transformat această observație într-un principiu politic.
America trebuia să fie suficient de puternică pentru a-și apăra interesele și pentru a-și asuma responsabilitățile unei mari puteri. Celebrul avertisment privind o națiune «opulentă, agresivă și neînarmată» nu era un apel la război, ci la descurajare. Alfred Thayer Mahan i-a oferit și fundamentul intelectual: o mare putere comercială avea nevoie de o marină puternică, de o flotă comercială substanțială, de stații de alimentare peste mări și de un canal interoceanic.
Laderman respinge însă interpretarea potrivit căreia expansiunea americană a fost determinată exclusiv de nevoia unor noi piețe. În jurul anului 1900, Asia reprezenta doar 5% din exporturile americane, iar exporturile totale erau de aproximativ 8% din produsul național brut, mult sub nivelul Marii Britanii.