Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan În anii care au urmat referendumului din 2016, am scris de mai multe ori că Londra nu va înceta să fie Londra doar pentru că Regatul Unit părăsește UE. La acea vreme, afirmația părea eretică.
Politicieni vorbeau despre fuga bancherilor, prăbușirea lirei sterline și transformarea City-ului într-un muzeu financiar. Frankfurt era noua capital ă a finanțelor europene. Și Parisul era văzut bine.
Bruxelles-ul era convins că centrul de greutate al capitalismului regional se va muta în interiorul Uniunii. Dar nimic din toate acestea nu s-a întâmplat. Sau, mai exact, nu în măsura anunțată.
Mulți au confundat geografia politică cu geografia capitalului. Și asta e una dintre cele mai vechi erori din economie. Capitalul nu urmează întotdeauna granițele desenate de politicieni.
El urmează instituțiile, tradițiile, reputația și încrederea acumulate în timp. Londra nu a devenit centrul financiar al lumii pentru că a intrat în Comunitatea Economică Europeană în 1973. După cum nu a devenit capitala capitalismului fiindcă vreun birocrat european a semnat o directivă.
Instituțiile călătoresc mai greu decât politicienii Povestea începe mult mai devreme. Înainte ca Europa să vorbească despre piață unică, Londra finanța imperii. Înainte de apariția euro, lira era moneda de rezervă a lumii.
Rothschild, Ricardo și Disraeli transformaseră City-ul în centrul nervos al capitalismului global. Acești oameni n-au construit doar o piață financiară, ci un ecosistem. O cultură a contractului, a proprietății private, a predictibilității juridice, a încrederii.
Nu era o întâmplare. Din nou vorbim de Mancur Olson, care observa în Power and Prosperity că libertatea și prosperitatea nu-s daruri oferite de cei care guvernează, ci rezultatul constrângerilor instituționale. Magna Carta, dezvoltarea Parlamentului și Glorious Revolution au reprezentat etape succesive în domesticirea puterii.
Democrația britanică nu s-a născut dintr-un ideal abstract, ci dintr-un echilibru în care monarhul, aristocrația și grupurile de interese n-au reușit să domine complet sistemul. Încrederea pe care investitorii o acordau Londrei era, în ultimă instanță, cea într-un stat limitat de propriile reguli. Au construit un sistem care făcea ca un investitor din Bombay, Hong Kong, Cape Town, Sydney sau Montevideo să considere Londra un loc sigur pentru capitalul său.
Aceste lucruri nu se mută într-o noapte. Mai ales nu pentru că o țară părăsește o organizație. Pentru mulți observatori continentali, Brexitul reprezenta o ruptură fără precedent.
Pentru britanici însă, relația cu Europa are rădăcini complicate. Insula a privit întotdeauna continentul cu interes, dar și cu precauție. Există chiar și un precedent.
Henric al VIII-lea a rupt legăturile cu Roma și a creat Biserica Anglicană. Dincolo de implicațiile religioase, episodul a consacrat o idee care reapare periodic în istoria britanică: preferința pentru autonomie instituțională și pentru controlul propriilor decizii. Brexitul nu a fost o copie a acelui moment.
Dar a aparținut aceleiași tradiții. Poate tocmai de aceea mulți au subestimat reziliența britanică. Au analizat fenomenul exclusiv prin prisma comerțului și a reglementărilor.
Au ignorat istoria. La fel și educația. Nu întâmplător Oxford, Cambridge, Imperial College sau London School of Economics continuă să fie repere globale.
În limbajul lui Taleb, Brexitul n-a dezvăluit fragilitatea Londrei, ci dimpotrivă. A arătat cât de adânc sunt înrădăcinate instituțiile, rețelele și reflexele care au făcut din City unul dintre centrele financiare ale lumii. Puterea financiară și cea intelectuală au mers adesea împreună.
Marile imperii comerciale au fost construite nu doar cu nave și bănci, ci și cu idei. Poate cel mai fascinant paradox al Brexitului e altul. După, funcționarii europeni au continuat să vorbească în engleză.
De ce? Pentru că limba nu mai e de mult doar a britanicilor.