Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată La Băile Tușnad, în loc să se confrunte cu realitatea, a ales același repertoriu: insinuări la adresa României, mesaje ambigue despre Uniunea Europeană, fumigene despre „lumea multipolară” și „nevoia de pace” În istorie, sunt momente în care cineva vorbește mult, dar în realitate nu mai spune nimic. Viktor Orbán, la Băile Tușnad, în 2026, a fost exact așa: zgomot fără destin, fumigenă fără foc, discurs obosit al unui lider care nu mai are nimic nou de spus, dar nu poate accepta că timpul lui a trecut.
Ani la rând, Viktor Orbán a fost privit ca un fel de profet al „alternativei”: pentru unii, eroul „suveranismului”, pentru alții, copilul rebel al Uniunii Europene, vecinul gălăgios care se ceartă cu toți și se pozează zâmbitor cu Putin. A mizat pe oboseala democrațiilor liberale, pe cinismul unei părți din electoratul european, pe fragilitățile Uniunii Europene. A crezut, sincer sau tactic, că proiectul european se va prăbuși și că el, cu micile lui victorii retorice, va putea spune „v-am spus eu”.
Numai că, în fața unei Rusii agresive, a unui război pe continent, a unei lumi tot mai polarizate, istoria a ales să-l contrazică. Uniunea Europeană nu s-a destrămat, NATO nu s-a rupt, vecinii Ungariei n-au cedat șantajului, iar Viktor Orbán a rămas, încet-încet, un om tot mai singur într-un proiect pe care nu-l mai poate controla . La Băile Tușnad, în loc să se confrunte cu realitatea, a ales același repertoriu: insinuări la adresa României, mesaje ambigue despre Uniunea Europeană, fumigene despre „lumea multipolară” și „nevoia de pace” în care, desigur, agresorul este doar o forță geopolitică printre altele.
De data aceasta, discursul a sunat anost , palid, ca o reciclare de clișee. N-a mai fost nici măcar scandalos în mod creativ. A fost, pur și simplu, previzibil .
Viktor Orbán și-a construit o parte din cariera sa recentă pe neînțelegerea deliberată a Uniunii Europene . Pentru el, UE nu este o comunitate de drept și valori. Este mai degrabă un bancomat ideologic : de acolo iei bani, dar nu vrei să-ți asumi regulile casei.
Vrei fonduri structurale, piață comună, protecția NATO, dar fără stat de drept, fără presă liberă, fără justiție independentă. Prietenia lui cu Vladimir Putin este atât o eroare morală, cât și o orbire strategică. În numele unui „realism geopolitic”, Orbán a ales de partea cui să stea într-un moment în care Rusia a călcat în picioare dreptul internațional, a măcelărit civili și a transformat agresiunea militară în instrument de politică externă, crezând că își poate permite să joace la două capete: cu banii Europei și cu gazul Rusiei.
Ceea ce nu a înțeles Viktor Orbán este că lumea de după 24 februarie 2022 nu mai este lumea în care își închipuia că poate dansa între Bruxelles și Moscova . Când tancurile rusești trec granițe, când bombardamentele lovesc orașe ucrainene, flirtul cu Putin nu mai este „strategie”, este o complicitate morală. Și aici se vede ruptura de realitate: în timp ce UE, cu toate imperfecțiunile ei, încearcă să-și regândească rolul, să-și securizeze flancul estic, să-și sprijine vecinii agresați, Viktor Orbán a jucat rolul unui prim-ministru de provincie cu ambiții de geopolitician , dar fără busolă morală.
Istoria nu are milă de astfel de figuri: pentru o vreme, le pune în prim-plan, apoi le așază acolo unde merită, în capitolul diverse. Băile Tușnad au fost, ani de zile, scena preferată a lui Viktor Orbán pentru a lansa mesaje dure la adresa Bruxelles-ului, a „liberalismului decadent”, a „dictaturii corectitudinii politice”. Cu fiecare an, a încercat să joace același rol: tribunist al maghiarimii, lider vizionar al Europei Centrale, voce „curajoasă” a unui alt fel de Occident.
În 2026, însă, teatralitatea s-a transformat în caricatură . Lumea s-a schimbat, dar discursul a rămas pe loc.