Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Din punct de vedere politic, se vede clar că țara nu se prăbușește, însă nu pentru că ar fi bine condusă. Nu se prăbușește pentru că este prinsă într-o structură mai mare, Uniunea Europeană, care funcționează, cu toate defectele ei.
Sunt momente când, privind scena politică românească, ai senzația că urmărești un teatru de umbre. În față, în lumina reflectoarelor, se joacă un spectacol al conflictului: președintele „se ceartă” cu liderii de partide, partidele „se luptă” între ele, se trimit declarații tăioase, se mimează rupturi dramatice. În spate, însă, într-un spațiu pe care ochiul public îl vede tot mai greu, se negociază aceeași pace rușinoasă : înțelegerea tacită că, dincolo de diferențe, toți au același interes – să nu deranjeze prea tare mecanismul din care trăiesc.
Nu știm întotdeauna detaliile acestor înțelegeri, dar le simțim efectele. Le vedem în felul în care guvernele se schimbă, dar matricea de putere rămâne aceeași . Le vedem în felul în care scandalurile izbucnesc cu zgomot și se sting brusc, odată ce „s-a ajuns la o înțelegere”.
Le vedem în felul în care, indiferent cine este președinte și cine este la guvernare, marele tabu rămâne același : nu atinge structurile, nu zguduie prea tare, nu riscă stabilitatea construcției care le ține sus. Din punct de vedere filosofic, ceea ce trăim pare să fie o politică fără istorie . Avem actori, dar nu avem dramă reală, avem personaje, dar nu avem destin.
Clasa politică actuală, în ansamblul ei, pare să se fi mulțumit cu un rol minor: să administreze o țară care merge înainte din inerție, fără meritul lor și în ciuda propriilor eșecuri, s ă gestioneze fonduri europene și relații externe deja stabilite de alții, să mențină aparențele ordinii, fără să-și adreseze niciodată întrebări incomode despre sens, despre viitor, despre felul în care România ar putea fi mai mult decât „o periferie stabilizată”. Din perspectivă istorică, marile momente ale unui popor au apărut atunci când liderii săi au avut curajul să iasă din inerție: să rupă tratate injuste, să refuze compromisuri umilitoare, să îndrăznească să ceară mai mult pentru țara lor decât minimul confortabil. Astăzi, liderii noștri par să fi inversat ecuația: maximul lor de ambiție este să nu strice prea tare ceea ce există , să nu supere prea mult pe nimeni, nici în interior, nici în exterior, astfel încât ciclul lor politic să fie unul „liniștit”.
Din punct de vedere politic, se vede clar că țara nu se prăbușește, însă nu pentru că ar fi bine condusă. Nu se prăbușește pentru că este prinsă într-o structură mai mare, Uniunea Europeană, care funcționează, cu toate defectele ei . Infrastructura juridică europeană, accesul la piața comună, fondurile structurale, libertatea de circulație, standardele minime de guvernanță, toate acestea sunt ca o serie de perfuzii prin care România este ținută în viață.
Dacă cineva ar tăia brusc aceste tuburi, am vedea, poate mai brutal decât ne-am dori, cât de gol este sistemul nostru intern de auto-susținere. Spunând toate acestea nu înseamnă că minimalizăm importanța apartenenței la UE, dimpotrivă, înseamnă că recunoaștem faptul că, fără această ancoră, am fi mult mai vulnerabili la prostia, la lăcomia și la complicitățile interne . Dar înseamnă și că, atâta timp cât ne mulțumim ca „Bruxelles-ul” să fie singura noastră garanție de normalitate, clasa noastră politică își va permite să rămână la stadiul de „păcălici ai istoriei” : oameni care joacă un rol mic într-o piesă mare, profitând de pe urma unei ordini pe care nu ei au creat-o și pe care nu ei o apără cu adevărat.