Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Cât ne costă să doborâm o dronă Doborârea unei drone cu o rachetă care costă de șapte până la zece ori mai mult decât ținta distrusă pare, la prima vedere, o anomalie economică. În realitate, este una dintre cele mai mari provocări strategice cu care se confruntă armatele occidentale.
Mai exact, este vorba despre cum răspunzi unui război purtat cu mijloace ieftine, fără să-ți consumi rapid resursele extrem de costisitoare. Discuția a fost readusă în prim-plan de ministrul interimar al Apărării, Radu Miruță, care a admis că România are nevoie de sisteme mult mai ieftine pentru combaterea dronelor. Potrivit acestuia, astfel de echipamente sunt deja comandate prin programul SAFE, însă vor intra în dotarea Armatei Române abia peste unul sau doi ani.
Declarația sa a venit după incidentul de vineri, în care o dronă care a pătruns în spațiul aerian al României a fost interceptată de un avion F-16, cel mai probabil cu o rachetă „AIM-9 Sidewinder”. Costul unei asemenea rachete se apropie de 500. 000 de dolari, în timp ce valoarea dronei distruse este estimată între 35.
000 și 70. 000 de dolari. Între timp, alte două drone au fost doborâte , sâmbătă și duminică, deasupra spațiului aerian al României.
Problema nu este una exclusiv românească, reprezentând, deja, una dintre marile lecții oferite de conflictele din Ucraina și Orientul Mijlociu. Dronele au schimbat fundamental regulile jocului. Ele sunt relativ ieftine, pot fi produse în număr mare, iar atacatorul poate lansa valuri succesive de aparate fără pilot tocmai pentru a obliga adversarul să consume muniție sofisticată și extrem de scumpă.
În limbaj militar, aceasta este o strategie de „uzură economică”, care urmărește atât provocarea de pagube, cât și epuizarea financiară și logistică a apărării adverse. Dacă fiecare dronă de câteva zeci de mii de dolari obligă statul atacat să lanseze o rachetă de aproape jumătate de milion de dolari, raportul cost-eficiență devine rapid nesustenabil într-un conflict de lungă durată. Din punct de vedere militar, răspunsul este simplu: rachetele oferă, în acest moment, cea mai mare probabilitate de interceptare.
Atunci când o dronă pătrunde în spațiul aerian național și există riscul să lovească o zonă locuită, factorul economic trece inevitabil pe plan secund. Prioritatea absolută devine protejarea populației și eliminarea rapidă a amenințării. Acesta este, de altfel, și argumentul prezentat de Statul Major român al Apărării, care respinge comparația strict „contabilă” dintre costul rachetei și cel al dronei.
Mesajul instituției este că valoarea unei vieți omenești nu poate fi pusă în balanță cu prețul unei muniții, iar scopul unei rachete nu este să economisească bani, ci să elimine un pericol. Cu toate acestea, chiar armatele occidentale recunosc că actualul model nu poate reprezenta soluția pe termen lung. Din acest motiv, în ultimii ani se investește masiv în sisteme dedicate luptei antidronă, considerabil mai ieftine decât rachetele clasice.
Printre acestea se numără tunurile automate cu muniție programabilă, sistemele de bruiaj electronic, armele cu microunde de mare putere și chiar laserele de luptă, al căror cost pe interceptare este incomparabil mai redus. Ideea este simplă și se bazează pe conceptul că nu orice amenințare trebuie neutralizată cu cea mai sofisticată armă disponibilă. O apărare modernă trebuie să utilizeze un sistem stratificat, în care fiecare tip de țintă este combătut cu mijlocul cel mai eficient și cel mai puțin costisitor.
Afirmațiile ministrului român al Apărării sugerează că România este conștientă de această schimbare de paradigmă, însă, până la sosirea noilor sisteme, armata trebuie să utilizeze mijloacele existente. Aceasta înseamnă că, ori de câte ori o dronă va reprezenta un risc pentru populație sau pentru infrastructura critică, costul interceptării va rămâne o preocupare secundară.