Știința longevității începe să spună deschis ce nu știe încă. La Congresul Internațional de Longevitate, deschis astăzi la București, cercetători din șapte țări au adus discuția despre îmbătrânire în zone rar legate între ele: resturi de virusuri vechi de milioane de ani, ascunse în ADN-ul nostru, și cele trei decenii pe care o femeie le poate trăi după menopauză. Mesajul care se desprinde din primele prezentări contrazice o bună parte din industria „anti-aging”: nu există încă o pastilă care să prelungească viața, iar pentru majoritatea oamenilor cele mai bune instrumente rămân cele banale.
Cea mai tehnică intervenție a dimineții i-a aparținut profesorului Valerio Orlando, de la King Abdullah University of Science and Technology din Arabia Saudită. El a vorbit despre porțiunea de genom numită mult timp, cu o anumită ușurință, „junk DNA”. Cam jumătate din materialul nostru genetic e alcătuit din secvențe repetitive, multe dintre ele urme ale unor virusuri care au pătruns în genom de-a lungul evoluției. Pe măsură ce celulele îmbătrânesc și intră în senescență, unele dintre aceste secvențe, numite retrotranspozoni, devin mai active. Când organismul nu le mai poate ține sub control, apare inflamația cronică, un factor comun pentru multe dintre bolile vârstei. Nuanța importantă a prezentării a fost că inflamația nu e rea prin definiție. Cea controlată ajută țesuturile să se refacă, iar cea care persistă le degradează. Rezultatele experimentale prezentate de Orlando, despre vindecarea oaselor, osteoporoză și regenerare, sugerează că aceleași fragmente genetice pot face bine sau rău, în funcție de momentul și de intensitatea cu care se activează.
Dr. Elizabete Ārgale, ginecolog și cercetătoare la Rīga Stradiņš University, a mutat discuția din laborator în cabinetul medicului. Punctul ei de plecare e un paradox cunoscut: femeile trăiesc mai mult decât bărbații, dar o parte importantă din acești ani în plus vine cu boli cronice, limitări funcționale și o calitate mai slabă a vieții. Pentru că după menopauză pot urma încă peste 30 de ani, Ārgale propune ca inima, oasele, mușchii, somnul, creierul și viața sexuală să fie tratate împreună, ca parte a longevității, și nu ca probleme separate, fiecare la alt specialist. A fost la fel de clară și despre limite. Terapia hormonală are beneficii reale pentru pacientele selectate corect: reduce simptomele, îmbunătățește calitatea vieții și previne pierderea de masă osoasă. Totuși, nicio dovadă actuală nu justifică prescrierea ei doar pentru a trăi mai mult sau prezentarea ei drept tratament „anti-aging”.
Această prudență contează. Piața suplimentelor și a tratamentelor promovate ca „întineritoare” crește mai repede decât dovezile științifice, iar faptul că un medic spune de pe scena unui congres că cea mai puternică „prescripție” pentru longevitate s-ar putea să nu fie hormonală e un semnal pe care îl primesc atât pacienții, cât și clinicile. Recomandările ei sunt cele pe care orice medic de familie le repetă de ani de zile: mișcare, alimentație potrivită, somn, controlul tensiunii, al colesterolului și al glicemiei, prevenirea osteoporozei și screening oncologic. Diferența e că aici ele sunt prezentate ca strategie de longevitate, nu doar ca sfaturi generale de sănătate. Tema îi privește direct și pe medicii din centrele universitare mari din țară, inclusiv pe cei de la Cluj, unde medicina menopauzei și prevenția bolilor cronice sunt tot mai prezente în practica de zi cu zi.
Evenimentul este organizat de Senatul Științific al Fundației Dan Voiculescu pentru Dezvoltarea României și are loc la Biblioteca Națională a României, cu intrare gratuită. În după-amiaza aceasta sunt programați să vorbească, printre alții, José Cordeiro, Ilia Stambler, Anton Kulaga, Maria Blasco și Walter Crompton. Prezentările lor sunt despre telomeri, genom, regenerare, organe artificiale, microbiom și noi intervenții în medicina longevității, subiecte în care distanța dintre promisiuni și dovezi e adesea încă mare.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original