Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cum s-a transformat electoratul occidental din partener în judecător Există o criză care traversează astăzi marile democrații occidentale și nu poate fi explicată prin eșecul unui singur partid, al unui anumit premier sau al unei orientări politice dominante. Criza lipsei de credibilitate în clasa politică amenință însăși existența Vestului sub forma sa actuală.
Generații întregi de lideri au câștigat alegeri promițând aceleași lucruri: că vor repara sistemul, că vor readuce prosperitatea, că vor face statul mai eficient și vor reda oamenilor sentimentul unui viitor mai bun decât prezentul. Odată ajunși la putere , mulți descoperă însă aceeași realitate dură – guvernarea modernă este mult mai dificilă decât campania electorală. Cazul lui Keir Starmer este doar cel mai recent exemplu al unui fenomen mai larg.
Premierul britanic, care tocmai și-a comunicat demisia, a ajuns la putere promițând competență și stabilitate, după ani de turbulențe economice provocate de Brexit și crize politice succesive. Dar, în loc să încheie perioada de haos politic, el însuși a devenit parte a acesteia. Problema de fond nu a fost doar lipsa unor rezultate spectaculoase, ci ruptura dintre așteptările create și realitatea guvernării: o economie cu creștere slabă, servicii publice aflate sub presiune, costuri ridicate pentru viața cotidiană și dificultatea de a transforma promisiunile electorale în schimbări vizibile.
Starmer nu este o excepție. El este expresia unei probleme care afectează la ora actuală întregul Occident. De la Londra la Paris, de la Berlin la Washington, liderii ajung la putere pe valul nemulțumirii publice, dar descoperă rapid că instituțiile pe care promit să le reformeze sunt mult mai rezistente la schimbare decât și-au imaginat.
Partidele sunt fragmentate, birocrațiile sunt greoaie, economiile sunt influențate de forțe globale, iar politica din era rețelelor sociale este dominată de zgomot permanent și polarizare. Alegătorii cer schimbare, însă guvernele descoperă că au tot mai puține instrumente pentru a o produce. Emmanuel Macron a venit la putere în 2017 ca simbol al unei noi generații politice.
A promis depășirea vechilor conflicte ideologice, modernizarea statului și liberalizarea economiei franceze și a fost prezentat drept alternativa rațională între vechile partide și populism. Mandatul său avea să fie însă marcat de proteste, conflicte sociale și dificultăți în reformarea unui stat extrem de centralizat. În plus, imaginea lui de reformator s-a transformat treptat în cea a unui lider distant, asociat cu elitele.
Paradoxal, liderii care au încercat să salveze centrul politic riscă să-l slăbească. În Franța, spre exemplu, nemulțumirea față de establishment a oferit astfel și mai mult spațiu formațiunilor radicale. În multe democrații occidentale, problema fundamentală nu mai este doar ideologia, ci sentimentul oamenilor că sistemul nu mai funcționează pentru ei.
Mulți alegători nu simt că statisticile economice reflectă realitatea vieții lor. O economie poate fi viabilă pe hârtie, în timp ce familiile se confruntă cu prețuri mai mari la alimente, locuințe și energie. Tocmai această discrepanță poate explica ascensiunea populismului.
În Statele Unite, Donald Trump a construit o mare parte din mesajul său politic pe furia față de elite și pe promisiunea de a reda controlul oamenilor obișnuiți. Cu toate acestea, până și liderii populiști, precum Trump, se lovesc de aceeași problemă: așteptările create când sunt în opoziție sunt greu de îndeplinit atunci când ajung la putere. Dovada?
Șeful Casei Albe se află la cel mai scăzut nivel de încredere de când a revenit la conducerea țării.