Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Daniel Apostol „Nu există bani publici, există doar banii contribuabililor” („There is no such thing as public money; there is only taxpayer money”). Fraza originală, rostită de Margaret Thatcher („Doamna de Fier” a Marii Britanii) la conferința Partidului Conservator din 14 octombrie 1983, este un manifest al liberalismului economic și se bazează pe câteva principii clare.
În primul rând, din punct de vedere al sursei capitalului: Statul nu generează profit sau bogăție prin activități productive proprii, ci colectează resurse din economia privată prin taxe, impozite și împrumuturi. În al doilea rând, analizând redistribuirea și crearea de valoare: Rolul stat ului este de a administra și redistribui resursele colectate. Valoarea economică brută (bănească, tehnologică, inovatoare) este creată de indivizi, antreprenori și companii private care își asumă riscuri pe piață.
Și în cele din urmă, din perspectiva responsabilității fiscale: orice serviciu „gratuit” oferit de stat și orice subvenție sunt, în realitate, plătite din buzunarul unui cetățean sau al unei companii. Din punct de vedere economic, realismul acestei teorii subliniază că prosperitatea unei națiuni depinde de sănătatea sectorului său privat, statul având rolul de arbitru și garant al infrastructurii și al cadrului legal, nu de motor direct al producției. Banii statului sunt, de fapt, banii din buzunarul tău, al meu, al lui și al oricărui alt cetățean.
Statul nu produce valoare economică prin el însuși. Nici nu are cum, într-o societate liberă, lipsită de dictatură. Statul nu este un alchimist care transformă piatra în aur, ci un gigantic dispecerat de resurse.
El nu deține o fântână arteziană cu bani, ci doar o pâlnie uriașă prin care colectează sudoarea, riscul și creativitatea celor care muncesc. Fiecare leu distribuit triumfalist cu panglici tăiate la televizor, fiecare schemă de sprijin numită viclean „gratuită” și fiecare promisiune electorală generos ambalată își extrag substanța din același loc: portofelul cetățeanului de rând și bilanțul contabil al mediului privat. Când decidenții politici mimează generozitatea, ei folosesc, în fapt, doar trei pârghii: fiscalitatea directă prin mărirea taxelor — adică confiscarea legală a unei bucăți mai mari din munca ta azi; împrumutul public prin amânarea notei de plată — adică amanetarea viitorului copiilor tăi pentru confortul politic de azi; și taxa invizibilă a inflației — hoțul tăcut care îți topește puterea de cumpărare fără să-ți ceară permisiunea.
În peisajul autohton, acest spectacol al iluziilor îmbracă haine dramatice. Trăim într-un paroxism fiscal în care aparatul public a devenit un uriaș consumator de oxigen economic, în timp ce mediul privat este chemat constant să asigure tubul de respirat. Când guvernul cheltuiește mai mult decât produce țara, el nu aplică disciplina elementară a oricărei familii — aceea de a-și întinde picioarele atât cât îi este plapuma.
Dimpotrivă, statul alege calea facilă a suprataxării celor care mai produc plusvaloare. Structurile administrative supradimensionate și imune la criteriile de performanță din piața liberă apasă greu pe umerii celor activi. Fiecare licitație blocată, fiecare proiect de infrastructură tărăgănat și fiecare euro din fonduri europene pierdut din cauza indolenței nu înseamnă doar o șansă ratată, ci bani reali aruncați pe fereastră, pe care îi restituim tot noi, prin dobânzi usturătoare la datoria publică.
Acesta este absurdul sistemului: costul incompetenței politicienilor de la cârmă este decontat integral de cei din stradă, de pe schelă, din hală, din atelier și din birou. Așa cum legile fizicii nu pot fi abolite prin ordonanță de urgență, nici legile economiei nu pot fi păcălite la nesfârșit. Puteți îmbrăca o decizie politică neinspirată în cele mai alese eufemisme, dar realitatea rămâne neclintită: orice cheltuială publică nesăbuită este o ipotecă pusă pe umerii celor care muncesc.