În UE, la ponderea afluxului de apă din teritorii învecinate în resursele de apă dulce regenerabile, Ungaria stă cel mai prost în UE, cu o cotă de peste 95% (media pe termen lung), potrivit datelor Eurostat. România, în schimb, ocupă printre cele mai bune poziţii.
Pe de altă parte, România ocupă primul loc în UE (dacă nu sunt luate în considerare Malta şi Cipru, insule) la deficitul de apă (water scarcity). Preşedintele Serbiei, Aleksandar Vucic, a sugerat că ţara sa ar putea schimba cursul râului Ibar pe teritoriul ei ca răspuns la ceea ce el numeşte presiuni asupra sârbilor kosovari din partea autorităţilor de la Priştina. Cu alte cuvinte, Kosovo nu va mai primi apă din Serbia.
Vucic probabil că nu s-a gândit când a precizat aceste lucruri că râul Ibar aduce apă şi pentru sârbii kosovari. Acestea sunt declaraţii care amintesc că tensiunile care au dus la izbucnirea sângeroaselor războaie iugoslave din anii ’90 persistă. De data aceasta, voalat, Vucic, fost ministru al propagandei într-unul din guvernele liderului sârb autoritar Slobodan Miloşevici, ameninţă cu un război al apei.
2026 arată cât de preţioasă şi vulnerabilă este această resursă chiar şi în Europa, un continent cu munţi, gheţari, râuri, lacuri şi fluvii. La începutul acestui an, în ianuarie, ONU trăgea un semnal de alarmă, printr-un studiu cuprinzător, că lumea intră într-o „eră globală a falimentului apei“. Falimentul apei, sau hidric, este definit în general ca o stare cronică şi structurală în care omenirea consumă şi poluează mai multă apă dulce decât poate natura să reînnoiască, depăşind definitiv capacitatea hidrologică a planetei.
Studiul ONU îl defineşte ca extragerea excesivă persistentă din apele de suprafaţă şi subterane în raport cu fluxurile regenerabile şi nivelurile sigure de epuizare; şi pierderea ireversibilă sau prohibitiv de costisitoare a capitalului natural legat de apă. Prin contrast, există şi noţiunea de „stres hidric“, care reflectă o presiune ridicată dar, totuşi, reversibilă, şi cea de „criză a apei“, care descrie şocuri acute care pot fi depăşite. Cu marile râuri şi fluvii, cu Dunărea şi Rinul, la cote scăzute record, Europa se confruntă cu o criză a apei care produce alte crize.
În Germania, o asociaţie a transportatorilor navali a avertizat că în curând apele Rinului ar putea atinge în unele locuri cote atât de joase încât tranzitul vapoarelor şi barjelor va fi imposibil, Astfel, o arteră importantă de alimentare cu apă şi mărfuri pentru uriaşa economie germană va fi obturată. Rinul va fi împărţit în două. Se va putea circula, însă, între portul Amsterdam şi Köln.
În Europa de Est, Dunărea prea scăzută a făcut imposibilă funcţionarea mai multor reactoare din Ungaria şi România, aducând aceste ţări în pragul unei crize energetice. Centrala maghiară de la Paks, rămasă cu un singur reactor funcţional din patru, şi acesta la capacitate redusă, a primit ajutor nesperat de la ploi din Austria. Dunărea creşte şi a permis repornirea unei turbine a reactorului 3.
Însă prognozele hidrologice sunt pesimiste. În câteva zile, apele Dunării pe secţiunea unde este amplasată centrala urmează să-şi reînceapă retragerea şi să ajungă din nou la cote critice. Aceasta înseamnă că veştile nu sunt bune nici pentru centrala de la Cernavodă, rămasă cu un reactor din două în funcţiune.
În Europa, unele ţări sunt mai vulnerabile decât altele la o criză a apei. La ponderea afluxului din teritorii învecinate în resursele de apă dulce regenerabile, Ungaria stă cel mai prost în UE, cu o cotă de peste 95% (media pe termen lung), potrivit datelor Eurostat. Urmează Olanda (89%) şi Bulgaria (83,5%).
La Polonia, ponderea este de 13%. Cu 3,8%, România ocupă printre cele mai bune poziţii în Uniune. Este pe locul doi, după Finlanda, dacă din clasament sunt excluse statele insule sau care formează peninsule, adică nu au vecini.
România ocupă, însă, primul loc în UE (dacă nu sunt luate în considerare Malta şi Cipru, insule) la deficitul de apă (water scarcity).