Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată În Florida, cochiliile provenite de la restaurante și fabricile de procesare a scoicilor sunt reciclate și transformate în fundația unor recife artificiale de stridii Dragii mei cu Jurnalul sub braț, am fugit câteva zile de ploile tropicale interminabile din Costa Rica pentru soarele liniștit din Florida. Ei bine, la posturile TV locale se prezentau cu entuziasm concluziile unui experiment început acum mai bine de zece ani, anume aruncarea în ocean a cochiliilor de scoici rezultate după procesarea scoicilor sau din restaurante.
Nu, nu este o glumă și nici nu este vorba despre vreun experiment nebunesc al unor americani care s-au gândit că, dacă tot aruncă gunoiul în ocean, măcar să-l arunce mai organizat. Este exact invers. Americanii au descoperit că ceea ce noi considerăm gunoi poate fi, în anumite condiții, „material de construcție pentru natură”.
Iar locul în care povestea aceasta a prins una dintre cele mai spectaculoase forme este Cedar Key, un mic arhipelag de pe coasta Golfului Mexic, în Florida, la nord de Tampa. Aici, Universitatea din Florida, biologii, pescarii și crescătorii de scoici lucrează de ani buni la refacerea recifurilor de stridii. Pare o glumă, dar nu este.
Milioane de larve de stridii plutesc în apă și caută o suprafață tare pe care să se fixeze. Dar acolo unde cândva exista un recif, unde oamenii au pescuit și au dragat, au luat totul. A rămas nisip fără viață, ca un deșert sub apă.
Dacă fundul mării este numai din nisip, larva nu are unde să se fixeze. Iar dacă nu se fixează, moare. Aici intervine omul.
Ia cochiliile rămase după ce oamenii au mâncat stridiile sau scoicile, le colectează, apoi le duce înapoi acolo unde, cu ani sau decenii în urmă, existau recifuri. Cochilia devine fundație. Pe ea se fixează prima stridie, apoi alta și alta.
Și tot așa, generația următoare de scoici se fixează pe cochiliile generației precedente. Însă cochiliile nu se aruncă pur și simplu. Se așază strategic.
Aici este partea care mie mi se pare extraordinară: natura începe să construiască singură din resturi adunate de la restaurante. La Cedar Key, cercetătorii au încercat refacerea unui recif care ajunsese practic un banc de nisip mort. Proiectul de restaurare a început după mai mulți ani de cercetări și experimente, au folosit piatră calcaroasă și cochilii de scoici, iar restaurantele au devenit parte din proiect: mănânci stridia, arunci cochilia într-un recipient special, cineva o colectează, o duce la coastă, o pune în apă, apoi, pe ea se fixează o altă stridie, și, după câțiva ani, ceea ce a plecat dintr-un restaurant ca deșeu poate deveni parte dintr-un recif care adăpostește viață și apără țărmul.
„Omul pune prima cărămidă apoi natura își construiește singură blocul”, explică cercetătorii. Aici este, de fapt, lecția experimentului de la Cedar Key. Nu putem reface natura în locul naturii.
Dacă ai distrus reciful, dar îi poți pune înapoi fundația, apoi natura își face treaba. Și o face mai bine decât noi. La Lone Cabbage, de exemplu, un recif dispărut de mult timp, după experiment, stridiile au revenit în mai puțin de patru ani.
Ce se întâmplă la Cedar Key nu este un miracol local. Programe de reciclare a cochiliilor există în numeroase comunități de coastă din Statele Unite și în alte țări. Se spune că există deja o problemă aproape paradoxală: cererea pentru cochiliile recuperate este uneori mai mare decât oferta.
Și mi-am imaginat, privind toate aceste proiecte din Florida, cum ar arăta povestea dacă am aplica aceeași idee în mai multe locuri de pe planetă. Peste ani, acolo unde era doar nisip poate apărea din nou un recif. Eu, unul, data viitoare când voi mânca stridii în Florida, o să mă uit puțin altfel la cochilia rămasă în farfurie.
Pentru că s-ar putea ca, în loc să fie gunoi, să fie prima piatră dintr-un recif care va exista și după ce noi nu vom mai fi. Noi ne revedem săptămâna viitoare, cu sănătate, în pace și siguranță. Doamne ajută!