Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Întemeietorul romanului sentimental european Când soldat, când călugăr, întotdeauna scriitor, Antoine-François Prévost d’Exiles, numit Abatele Prévost, a fost născut la Hesdin, în 1 aprilie 1697 și a murit de apoplexie la Croix-de-Courteuil, lângă Chantilly, în 25 noiembrie 1763. Să-i palpăm legenda.
Antoine-François Prévost a fost al treilea din cei șase copii ai lui Liévin Prévost, consilier și procuror al regelui, o notabilitate a provinciei și a orașului său, și ai Mariei du Claye (sau Duclay), fiică a unor fermieri bogați. Între 1711 și 1722, studiază la colegiul iezuit din orașul său natal. În 1711, la vârsta de paisprezece ani, trăiește prima experiență dureroasă prin pierderea mamei și a unicei sale surori.
„Sub imperiul acestui prim șoc și în contextul războiului pentru succesiunea Spaniei, schimbă «negrul» cu «roșul», părăsind colegiul și orașul natal și angajându-se în armata regelui. Pacea de la Utrecht, încheiată în aprilie 1713, pune capăt viselor sale de glorie militară, iar tatăl său, părinte «iubitor, însă rigid», îl trimite înapoi la colegiul iezuit, după cât se pare și pentru a-l îndepărta de o iubire neconformă. Între 1713 și 1715 începe studiul filosofiei, dar în aceeași perioadă îl aflăm și în Olanda.
În 1717, îl regăsim din nou în noviciatul iezuiților de la Paris. Calificativele primite de la profesorii săi îl prezintă ca pe un elev înzestrat cu putere de judecată, însă preocupat și de lucruri «interzise»”, reținea cercetătoarea Mihaela Voicu în prologul unei minibiografii adunate în masivul volum Dicționarul scriitor ilor francezi (Polirom, 2012). Dăm fir crochiului: „Este remarcat talentul său literar, în ciuda lipsei de disciplină.
După șase luni probatorii, este trimis să studieze filosofia la colegiul din La Flèche, dar este atras din nou de «roșu». După cum singur va mărturisi mai târziu în jurnalul său Le Pour et le Contre (Pro și Contra), a fost atras de mirajul carierei militare, asemenea multor tineri de vârsta lui, din dorința de a fi avansat cu primul prilej. Cum acesta nu s-a ivit, plictisit de așteptare, s-a reîntors la părinții iezuiți, pentru a-i părăși iarăși în favoarea armelor.
Aceste ezitări, contradicții și incertitudini se vor regăși apoi la multe dintre personajele sale. Din nou decepționat de lipsa de perspective din armată, dezertează în 1719. Întâmplări nefericite și insuficient cunoscute, cu care se confruntă la Paris și în Olanda, îl determină să caute din nou adăpost în sânul Bisericii, de această dată la mănăstirea benedictină de la Jumièges (1720).
Aici, la 9 noiembrie 1721, va depune voturile «de nevoie», după cum mărturisește ulterior într-o scrisoare adresată părintelui La Ruë, însoțite de «toate restricțiile interioare» care l-ar fi putut dezlega ulterior de jurământ. Studiază filosofia la Rouen și la Bec-Hellouin. În 1726, este hirotonisit preot.
Este însărcinat să predea «umanioarele» la Colegiul «Saint Germain» din Beauvaisis. Predică la Évreux. Își formează un stil care-i atrage admirația enoriașilor cultivați, dar nu și pe cea a superiorilor, care-l trimit la Paris, la mănăstirea Blancs-Manteaux, iar apoi la Saint-Germain-des-Prés”.
Unde, ce să vezi: „În loc să se îndeletnicească cu studii minuțioase, conform vocației benedictine, Prévost începe să lucreze la primul său roman, Mémoires et aventures d’un homme de qualité qui s’est retiré du monde (Memorii și aventuri ale unui gentilom care s-a retras din lume), apoi pleacă de la mănăstire. Din Olanda, îi scrie superiorului general al benedictinilor, exprimându-și dorința de a intra într-un ordin mai puțin sever și, fără să mai aștepte permisiunea oficială, părăsește în octombrie 1728 abația Saint-Germain-des-Prés «ca un fugar».