Bârfa, privită de obicei ca un cusur de caracter, funcționează în realitate ca un sistem de avertizare socială, iar fără ea cooperarea dintre oameni care nu se cunosc ar deveni mult mai riscantă. Aceasta este concluzia la care ajung psihologii și antropologii care au studiat fenomenul, într-o analiză care răstoarnă percepția comună despre una dintre cele mai răspândite deprinderi, inclusiv în comunitățile din județul Cluj.
Cheia stă în definiția pe care o folosesc specialiștii. Pentru ei, bârfa nu înseamnă neapărat răutate, ci orice schimb de informații despre o persoană care nu e de față. Când spui că un coleg e foarte serios în ce face sau că altcineva nu-și ține niciodată cuvântul, transmiți date utile despre comportamentul cuiva. Celălalt află astfel ce să se aștepte, fără să treacă el însuși printr-o experiență neplăcută.
Miza e mai mare decât pare. Oamenii sunt singura specie care colaborează constant și la scară largă cu străini, iar asta cere o metodă rapidă de a judeca riscul. Într-o lume în care nimeni nu ar vorbi despre ceilalți, cei de rea-credință ar avea un avantaj net: ar putea păcăli pe rând oameni care nu ar avea de unde să știe nimic despre ei.
Exemplele moderne sunt la îndemână. Notele de la una până la cinci stele de pe Uber, Airbnb sau EMAG sunt, în esență, bârfă adusă într-o formă standardizată. Înainte să urci în mașina unui necunoscut sau să primești un oaspete în casă, te bazezi pe experiențele altora, adică pe o „bârfă instituționalizată” care îți dă motive să ai încredere.
Bârfa mai are și o funcție de reglaj: ajută un grup să-și stabilească și să-și transmită normele, adică ce e acceptat și ce nu. Are însă și un revers. Pentru că se petrece în absența celui vizat, poate fi folosită cu rea-credință, ca instrument de excludere nejustificată sau de manipulare. Diferența dintre utilitate și abuz ține, așadar, de intenția cu care circulă informația.
Sursă text și foto: Informația de Cluj — articolul original