Leul a devenit, din nou, instrumentul discret prin care statul își acoperă găurile lăsate de alții. Depreciarea monedei naționale nu e un accident de piață, ci cea mai la îndemână soluție pentru un buget sufocat de cheltuieli pe care politicienii le-au aprobat fără să se întrebe de unde vin banii.
Mecanismul e simplu și, din perspectiva statului, eficient: un curs de schimb mai slab înseamnă venituri mai mari în lei din taxele pe importuri, din TVA și din alte încasări legate de prețuri exprimate parțial în valută. Banii aceia ajung direct la buget, iar de acolo spre pensii și spre salariile din sectorul public — exact zonele în care presiunea politică pentru majorări a fost constantă în ultima perioadă.
Problema e că acest „antibiotic” monetar nu tratează cauza, ci doar simptomul. Cine plătește efectiv factura sunt românii cu economii în lei, cei care importă materii prime sau produse finite și, pe termen mai lung, toți consumatorii, pentru că o depreciere a leului se traduce aproape mereu în inflație importată.
Responsabilitatea pentru această presiune pe curs se leagă direct de deciziile fiscale și bugetare luate de guvernanți — descriși aici, ironic, sub porecla „Nicu și Marcel” — care au lăsat în urmă un dezechilibru pe care altcineva trebuie să îl rezolve. Leul ajunge astfel să plătească, literalmente, oalele sparte de altcineva, într-un ciclu în care costul politic al deciziilor de ieri se transformă în costul economic de astăzi pentru toată lumea.
Sursă text și foto: InfoMureș — articolul original