Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu deschide stagiunea de toamnă cu trei premiere care, privite împreună, spun aceeași poveste: a trecerii de la copilărie la maturitate. „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, „Alice în Țara Minunilor” și „Școala nevestelor” nu sunt alese întâmplător unele lângă altele, ci alcătuiesc, așa cum remarcă cronicara Diana Nechit, o mică trilogie a inițierii, în care Făt-Frumos, Alice și Agnes luptă, fiecare în felul său, pentru dreptul de a crește și de a-și spune singuri numele.
Două dintre spectacole poartă semnătura regizorului și coregrafului Ștefan Lupu, care mută teatrul-dans în spațiul industrial al Fabricii de Cultură, iar al treilea îi aparține lui Cristi Juncu, care traduce, adaptează și regizează farsa lui Molière pe scena mare a teatrului. Diferența de scară – de la fabrica reconvertită la scena clasică – pare să țină chiar de miza fiecărui text: experimentul coregrafic are nevoie de un spațiu brut, pe când comedia de moravuri cere ceremonialul sălii mari.
Cel mai interesant traseu îl are „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, un spectacol care a crescut, literalmente, odată cu echipa lui: s-a născut ca proiect al Departamentului de Artă Teatrală de la Universitatea „Lucian Blaga”, a avut premiera în februarie 2025, a trecut prin Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu și intră acum, matur, în repertoriul permanent al Naționalului. Lupu citește basmul cules de Petre Ispirescu – pe care Constantin Noica îl numea un „basm al ființei” – aproape integral prin limbajul corpului, lăsând cuvântul unui singur narator cu fața pictată și ritm de rap, în timp ce restul e mișcare, fum și lumină roșie, violet, albastru de noapte.
Costumele Mariei Constantin fac, la rândul lor, parte din poveste: port popular reinterpretat, cu broderii tradiționale – romburi, spirale, soarele, arborele vieții – cusute în roșu și alb pe un fond dominat de negru, undeva între tradiție etnografică și croială de avangardă. E un detaliu care arată cât de atent construit e spectacolul dincolo de text, ca un al doilea limbaj scenic.
Faptul că un basm filozofic românesc, o poveste victoriană despre identitate și o farsă franceză din secolul al XVII-lea ajung să vorbească aceeași limbă pe scenele din Sibiu spune ceva despre ambiția acestei stagiuni: nu alegeri izolate, ci un dialog construit între epoci și genuri, pe tema comună a vârstei la care ești obligat să crești mai repede decât vrei.
Sursă text și foto: Capital Cultural — articolul original