Nea Ion Săraru are 80 de ani și este singurul om care mai trăiește în Merdeala, un cătun înconjurat de păduri și livezi, unde ultimii vecini s-au stins sau au plecat de mult. Locuiește singur de mai bine de zece ani, în casa în care s-a născut, iar până la cel mai apropiat magazin face aproape o oră pe jos. Nu se plânge și nu vrea să plece nicăieri. Povestea lui, relatată de Observator, arată cum se golește satul românesc: fără vreo mutare în masă, pe rând, casă cu casă, până rămâne un singur om.
Averea lui încape în câteva propoziții: șase găini, doi câini, un cal, o casă bătrânească și, mai ales, livada cu meri și pruni. Anul acesta, prunii i-au dat în jur de o tonă de fructe. O parte ajunge la beci, câteva lăzi le păstrează pentru vânzare, iar restul le pune la borhot pentru țuică. Dacă ar reuși să vândă toată recolta cu 2,50 lei kilogramul, ar încasa cam 2.500 de lei, adică tot atât cât strânge în cinci luni. Venitul lui lunar e de aproximativ 500 de lei, așa că, la 80 de ani, încă mai muncește cu ziua prin satele din jur. „Aici nu mă plictisesc niciodată. Munca nu te plictisește!”, spune el.
Izolarea nu mai e totuși chiar totală. De câteva luni, casa are curent, după ce primăria i-a montat panouri fotovoltaice din fonduri europene. Acum are televizor, cablu prin satelit, telefon și chiar o cameră de supraveghere. Camera a apărut dintr-un motiv foarte concret: nici aici, la capătul unui drum greu, printre munți, n-a scăpat de hoți. „Mi-a furat cazanul! Cazanul de țuică!”, povestește bătrânul, mai degrabă indignat decât speriat. Cazul lui arată și ce pot face banii europeni pentru o comunitate pe cale să dispară: sistemul fotovoltaic nu readuce oamenii în sat, dar îi face viața mai ușoară celui care a rămas.
De politica de la București îi pasă puțin. Că se schimbă premierul i se pare o simplă formalitate, care nu-i schimbă cu nimic viața. „Bagă alt premier acum, vedem ce-or face. Tot se chinuie… Oricare ar fi, tot așa e! Nu m-ajută cu nimic!” Mulți oameni de la sat, prinși între o pensie mică și o administrație pe care o simt tot mai departe, gândesc la fel. Pentru ei, anunțurile făcute în capitală rar se văd în curte, la poartă sau pe drumul spre magazin.
Sub liniștea asta e însă o durere pe care nu o ascunde. Singurătatea a început acum zece ani, când i-a murit fiica. „M-am obișnuit”, spune el scurt. Mai are doi băieți și nepoți, dar nu i-a mai văzut de ani de zile. „Să vină să mă vadă, măcar! Să-mi văd și eu nepoții…” Poate asta e partea cea mai grea: nu drumul lung până la magazin sau lipsa vecinilor, ci faptul că tocmai familia, care ar fi trebuit să-l lege de lume, nu mai vine.
Merdeala e un caz extrem, dar nu singurul. Multe sate din România au trecut prin același lucru: bătrânii au rămas, tinerii au plecat la oraș, iar casele și livezile au rămas fără stăpâni. Aici n-a mai rămas decât nea Ion. Cât timp își mai deschide poarta în fiecare dimineață, cătunul mai are un locuitor. După el, Merdeala va rămâne un nume pe hartă, fără niciun om.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original