Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Claire Messud și-a deschis inima pentru cititorii români (fotografie de Alan Wood) „Literatura ne luminează viețile, ne arată că nici în cele mai întunecate ceasuri nu suntem singuri” – acesta este crezul povestitoarei Claire Messud, o americană cu rădăcini europene complexe. Un crez la care subscriu.
– Jurnalul: – „Strania istorie tumultuoasă” a fost tălmăcită în limba română (Editura Trei, 2026) și a fost bine primită, stimată doamnă Claire Messud . Am citit-o și eu în acest miez fierbinte de vară, m-a impresionat povestea de familie mai ales prin complexitatea firelor istorice care i-au alcătuit împletitura și vă transmit pe această cale sincere felicitări. Acum, prima mirare: ce răni ați încercat să tămăduiți scriind această carte?
Le-ați/s-au vindecat? – Claire Messud: În primul rând, vă mulțumesc foarte mult pentru interesul arătat cărții mele, vă sunt recunoscătoare. Vă mulțumesc și pentru întrebarea aceasta, la care poate nu e ușor de răspuns.
Rănile sunt de multe feluri (cum spun eu uneori în glumă, viața înseamnă traumă! ), și istorice, și de familie, și individuale. E greu de spus ce le poate vindeca; dar artele, pentru mine arta literaturii, sunt un adevărat balsam.
Secretele și rușinea sunt răni care categoric nu se pot vindeca: a putea spune adevărul este, cred eu, un prim pas spre recuperare. Prin asta nu mă refer neapărat la adevărurile literale: literatura înseamnă, de multe ori, să fabulezi în slujba adevărului suprem. Dar rămâne cert că am învățat că a ne preface pur și simplu că istoria nu s-a întâmplat, că nu s-au comis crime, că oamenii nu și-au făcut rău unii altora – toate acestea sunt opusul vindecării, fac rănile să se infecteze.
Scriitoarea franceză Marie Cardinal a scris o carte celebră despre propria psihanaliză, cu titlul Cuvinte care eliberează – și da, chiar cred că a găși și a rosti cuvintele care nu ascund adevărul, dimpotrivă, îl relevă, constituie cel puțin începutul vindecării. – Vindecare a unor răni colosale! Europa a fost zguduită de traumele celor două războaie mondiale și fiecare țară, fiecare popor și-a plătit tributul de sânge.
Acum, lăsând să se decanteze lectura „Istoriei tumultuoase”, nu pot să nu mă gândesc și la poveștile bunicilor și străbunicilor mei români, care și-au trăit și ei dramele asemenea strămoșilor dumneavoastră. Ce ne deosebește este însăși esența țărilor din care ne provin înaintașii: Franța – imperiu colonial întins pe cinci continente (de unde și „densitatea” „Istoriei tumultuoase”) – și România, o țară prinsă ca de fiecare dată în existența ei frământată de conflicte între mari puteri care au urzit și încă mai declanșează războaie. A doua întrebare: ce credeți că face ca Europa să se autodevoreze, la intervale regulate, în ample și sângeroase conflagrații?
Setea de putere, de înavuțire? Orgoliul? Prostia?
– Mă bucur din inimă că romanul v-a făcut să vă gândiți la poveștile propriei familii. Scriind despre a mea, am vrut să pun în lumină truda oamenilor de rând, oameni care nu vor apărea niciodată în cărțile de istorie, dar ale căror vieți au fost modelate, transformate, distorsionate, rănite de marile evenimente ale istoriei. Experiența aceasta de a fi împins de colo-colo de forțe puternice o au în comun strămoșii dumneavoastră români și strămoșii mei francezi (de fapt și spanioli, italieni și maltezi).
Cât despre ce face Europa (sau poate întreaga omenire) să se autodevoreze… aș vrea să am răspunsul. În mod sigur, toate ideile pe care le-ați propus fac parte din el și sunt convinsă că uitarea este și ea implicată: pe măsură ce mor ultimii oameni care au luptat sau au suferit în Al Doilea Război Mondial, mentalitatea se schimbă, iar lumea devine mai războinică.
A fi martor (a ne spune poveștile, a ne transmite mai departe istoriile) este de o importanță covârșitoare. Poate nu va opri nebunia, dar e o speranță. – O speranță plăpândă, de care trebuie să ne agățăm.