Țările în curs de dezvoltare au plătit în 2024 dobânzi nete de 921 de miliarde de dolari pentru datoria publică, potrivit datelor organismului ONU pentru comerț și dezvoltare (UNCTAD). Cifra readuce în discuție o întrebare rar explicată pe înțelesul tuturor: cine sunt, de fapt, creditorii statelor și cine suportă costul rambursării, într-un moment în care salariile, pensiile și serviciile publice sunt prezentate drept victime ale disciplinei bugetare.
Creditorii nu formează un grup unic. Împrumuturile către guverne vin de la bănci, fonduri de investiții, fonduri de pensii, companii de asigurări, bănci centrale, instituții internaționale, alte state și persoane fizice care cumpără titluri de stat. De aceea, același cetățean poate fi și contribuabilul din ale cărui taxe se plătește datoria, și beneficiarul unei părți din dobândă, prin economiile sau pensia privată. Datoria unui stat este, în contabilitatea altcuiva, un activ financiar.
Dobânda nu ajunge într-un singur loc. Din ce încasează o bancă sau un fond se acoperă costuri de finanțare și administrare, se onorează obligații față de deponenți ori beneficiari, se distribuie profit sau se fac alte investiții. Nu toată dobânda înseamnă, așadar, câștigul proprietarilor instituției.
Diversitatea creditorilor nu face însă distribuția beneficiilor echitabilă. Cine nu are posibilitatea să economisească încasează puține venituri din capital, dar poate suporta taxe mai mari și degradarea serviciilor de care depinde. Întrebarea decisivă este deci cine beneficiază de împrumut și cine plătește rambursarea.
Proporțiile problemei apar și în raportul UNCTAD din 2025: 3,4 miliarde de oameni trăiau în țări care cheltuiau mai mult pe dobânzi decât pe sănătate sau decât pe educație. Împrumuturile pot construi spitale, școli și infrastructură ori pot ajuta o societate să traverseze o criză, dar pot acoperi la fel de bine risipa sau cheltuieli prost gândite, a căror factură, cu dobândă, o primește populația mai târziu.
Același examen se aplică, în logica textului, achizițiilor militare. Securitatea are valoare socială, însă tocmai de aceea cere responsabilitate: ce se cumpără, de ce, la ce cost total și cu ce efect asupra celorlalte nevoi publice. Angajamentele externe nu scutesc autoritățile să-și explice deciziile propriilor cetățeni. Iar creșterea masei monetare nu garantează un trai mai bun, pentru că și o economie cu statistici în creștere poate lăsa o parte a populației să-și restrângă cheltuielile esențiale.
Sursă text și foto: Reșița.ro — articolul original