Multe femei trăiesc ani la rând cu pierderi involuntare de urină fără să ceară ajutorul unui medic. Consideră că e un efect firesc al nașterilor sau al vârstei și își reorganizează viața în jurul lui. Totuși, incontinența urinară poate fi evaluată și tratată. Iar pentru cele mai multe paciente, obstacolul nu este lipsa soluțiilor, ci tăcerea din jurul problemei.
Tiparul se repetă. Mai întâi dispare alergarea, apoi câteva exerciții de la sală. Urmează grija la fiecare tuse sau strănut, drumul la baie „de siguranță” înainte de plecare și absorbantul ținut mereu în geantă. O femeie trecută de 40 de ani, cu două nașteri în urmă, poate ajunge să nu mai vadă nimic din toate acestea ca pe o problemă medicală, mai ales când prietenele ei trec prin același lucru. Faptul că problema e larg răspândită o face să pară normală. Tocmai de aceea e amânat consultul.
Medicii deosebesc însă situații diferite, iar diferența contează pentru tratament. Dr. Adriana Oncică, medic specialist Obstetrică-Ginecologie la Centrul de Sănătate a Femeii Onioptic Medical, explică faptul că pierderile care apar la tuse, strănut, râs, alergare sau sărituri indică de obicei incontinența urinară de efort. Aceasta poate afecta și femei tinere, pentru că sarcina și nașterea modifică planșeul pelvin. Altfel stau lucrurile atunci când apare brusc o nevoie de a urina atât de puternică încât femeia nu mai reușește uneori să ajungă la toaletă. Este vorba despre incontinența prin imperiozitate, asociată frecvent vezicii hiperactive. Cele două forme pot apărea și împreună. Pe lângă sarcină, simptomele pot fi declanșate sau agravate de vârstă, menopauză, kilogramele în plus, constipație ori tuse cronică. Uneori, incontinența vine la pachet cu prolapsul organelor pelvine sau cu alte afecțiuni care trebuie investigate separat.
Gravitatea problemei nu se măsoară doar în cantitatea de urină pierdută, ci și în renunțările adunate în timp. Femeia bea mai puțină apă înaintea unui drum lung, alege locul de lângă culoar în avion, evită anumite mișcări și poartă absorbant în permanență. Fiecare ajustare pare neînsemnată, dar împreună pot ajunge să afecteze sportul, călătoriile, munca, viața socială și intimitatea. Aici se vede și costul tăcerii: cu cât o femeie se adaptează mai bine, cu atât îi e mai ușor să se convingă că nu are nevoie de medic.
Tocmai aceste adaptări sunt punctul de plecare al consultului. Medicul întreabă când apar pierderile, cât de des, dacă sunt legate de efort sau de senzația bruscă de a urina și cât de mult afectează viața de zi cu zi. În funcție de caz, evaluarea poate include examinarea planșeului pelvin, analize de urină, ecografie, măsurarea reziduului postmicțional sau alte investigații. Specialiștii amintesc că există și tehnologii non-invazive sau minim invazive. Primul pas rămâne însă discuția pe care multe femei o tot amână.
Sursă text și foto: G4Media — articolul original