Un episod din 1898, de după bătălia de la Omdurman din Sudan, arată cât de departe putea merge violența imperială împotriva celor deja învinși. Armata anglo-egipteană a ucis aproape 95% dintre cei 52.000 de derviși sudanezi, pierzând doar circa 400 de oameni, iar răniții prizonieri au fost mitraliați. Faptul că au existat voci critice chiar în tabăra învingătorilor spune mult: tânărul Winston Churchill, prezent acolo ca corespondent de război, a vorbit despre „măcelărirea inumană a celor răniți”.
Relatarea apare în seria „Prizonierii în istorie”, care se sprijină pe cartea istoricului Niall Ferguson despre Imperiul Britanic. Fragmentul citat, de la pagina 234, vine de la un om care nu era dușmanul Londrei, ci un susținător al expansiunii coloniale. Tocmai de aceea mărturia cântărește mai mult decât ar cântări cea a unui adversar.
Același volum amintește și primele lagăre de concentrare create de britanici, în războiul cu burii din 1899-1902. Au fost 64 în total, iar în ele au murit 27.927 de deținuți, printre ei și numeroși prizonieri de război. Cifra arată că ce se întâmplase la Omdurman nu a rămas un caz izolat.
Fragmentul extinde apoi imaginea la alte colțuri ale lumii coloniale, iar violența nu vine doar dinspre Londra. În 1897, o expediție de 250 de soldați africani, trimisă de consulul britanic al protectoratului Coastei Nigerului, a pornit spre regatul Benin. Se prezenta drept pașnică, dar regele a aflat de la un negustor că scopul real era detronarea lui. Trupele beninezilor au surprins coloana și au ucis aproape pe toți, au supraviețuit doar doi oameni. A urmat o expediție de pedepsire care a jefuit Beninul.
În Birmania, cucerirea a însemnat un război lung și sângeros, cu execuții ale presupușilor rebeli „dacoit” și cu sate incendiate. Londra a profitat și de luptele interne: la moartea regelui Mindon Min, majoritatea celor 110 copii ai săi au fost strangulați și călcați în picioare de elefanți, pentru că era tabu să se verse sânge regal. Învingătorul, Thibaw, a refuzat să cedeze britanicilor și a început negocieri cu francezii. În Congo, potrivit textului, ofițeri belgieni își puneau trupele africane să tragă în localnici care nu își îndepliniseră sarcinile. Ca dovadă că gloanțele nu fuseseră irosite la vânat, soldații tăiau mâinile drepte ale victimelor și le afumau pentru drumul înapoi spre depozit. Un călător a numărat într-un singur sat 81 de mâini puse la afumat.
Sursă text și foto: Critic Arad — articolul original