Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Puține subiecte economice provoacă reacții atât de emoționale precum dobânzile. Creșterea ROBOR nu este percepută doar ca o evoluție financiară, ci ca un gest deliberat împotriva debitorilor.
În spațiul public, limbajul devine rapid moral: băncile „profită”, piața „abuzează”, iar banca centrală „lasă” dobânzile să urce. Rareori discutăm despre dobânzi ca despre ceea ce sunt în esență: prețuri. Nu prețuri obișnuite, ci prețul timpului, al riscului și al dezechilibre lor acumulate într-o economie.
Tocmai de aceea, reacția publică față de ROBOR spune adesea mai multe despre relația societății cu realitatea economică decât despre indicatorul în sine. În mod instinctiv, oamenii acceptă că prețul petrolului, al energiei sau al alimentelor poate crește atunci când apar tensiuni sau dezechilibre. În schimb, atunci când crește prețul banilor, explicația economică este frecvent abandonată și înlocuită cu una morală.
Cineva trebuie să fie responsabil. Cineva trebuie să fi decis. Această diferență de percepție nu este întâmplătoare.
Dobânda are un statut aparte deoarece afectează direct relația dintre prezent și viitor. Ea stabilește costul anticipării, al consumului înainte de producție și al asumării riscului într-un mediu incert. Tocmai de aceea, modificările dobânzilor sunt resimțite mai intens decât aproape orice alt preț din economie.
Dobânzile nu pot fi separate de inflație. Atunci când puterea de cumpărare a banilor se erodează, costul finanțării se modifică inevitabil. Într-o economie cu inflație ridicată, dobânzile mici nu reprezintă neapărat un avantaj, ci pot deveni o formă de distorsionare a realității economice.
Cu toate acestea, discursul public tratează frecvent dobânzile că și cum ar putea exista independent de inflație, de deficit sau de riscul macroeconomic. Knut Wicksell vorbea despre existența unei „rate naturale” a dobânzii, adică acel nivel compatibil cu echilibrul dintre economisire și investiții. Atunci când dobânzile sunt împinse artificial prea jos pentru prea mult timp, apar inevitabil tensiuni: creditul se extinde excesiv, activele se supraevaluează, iar dezechilibrele se acumulează în tăcere.
Momentul corecției este aproape întotdeauna nepopular. Dar nepopularitatea nu anulează mecanismul economic care o produce. În realitate, ROBOR nu creează dezechilibrele economiei românești.
Le reflectă. Acesta este probabil cel mai incomod aspect al întregii dezbateri. Indicatorul devine ținta frustrării publice tocmai pentru că transmite informații pe care nimeni nu dorește să le audă: că inflația are costuri, că deficitul bugetar influențează finanțarea economiei și că dependența de lichiditate externă nu poate rămâne permanent ieftină.
Dobânzile mari nu apar pentru că piețele devin „rele”. Ele apar atunci când riscul devine mai scump. Problema este că oamenii percep rareori riscul ca pe un preț legitim.
În psihologia economică, reacțiile la pierdere sunt semnificativ mai intense decât reacțiile la câștig. Daniel Kahneman și Amos Tversky au arătat că indivizii resimt costurile neașteptate disproporționat de puternic. O creștere a ratei lunare produce mult mai multă furie decât produce satisfacție o perioadă lungă de credit ieftin.
Astfel, ROBOR ajunge să fie tratat nu ca indicator, ci ca adversar. Această personalizare a fenomenelor economice este extrem de tentantă politic. Este mult mai ușor să construiești un discurs despre „lăcomia băncilor” decât despre relația dintre inflație, deficite și costul capitalului.
Explicațiile morale sunt simple, intuitive și emoțional eficiente. Explicațiile economice sunt mai reci și, de multe ori, inconfortabile. Mai există însă un motiv pentru care dobânzile provoacă reacții atât de puternice: ele distrug iluzia gratuității banilor.
Ani întregi, lumea dezvoltată a trăit într-un mediu de lichiditate abundentă și costuri foarte reduse de finanțare.