Anul 768 a adus o schimbare la vârful lumii france: după moartea regelui Pepin cel Scurt, o adunare i-a ales regi pe cei doi fii ai săi, Carol și Carloman. Împărțirea puterii între frați, tradițională la franci, avea să pună din start la încercare stabilitatea unui regat care abia își consolidase dinastia.
Moștenirea era una grea. Încă de pe vremea lui Clovis I, întemeietorul dinastiei merovingiene, francii câștigaseră întâietatea în Europa de Vest, dar regatul era împărțit la fiecare succesiune între fii, după un vechi obicei al neamului. Rezultatul au fost trei regiuni distincte, Austrasia în est, Neustria în vest și Burgundia în sud-est, ai căror conducători se războiau adesea între ei. Expansiunea a continuat totuși: au fost supuse teritoriile de la răsărit de Loara, regatul burgund și Provence, iar dincolo de Rin francii și-au impus protectoratul asupra Turingiei, Alamaniei și Bavariei.
Tocmai aceste împărțiri repetate au slăbit însă dinastia Merovingienilor, care a cedat treptat în fața Carolingilor, foștii majordomi ai palatului. Dintre ei s-a remarcat Charles Martel, urmat după moartea sa, în octombrie 741, de fiii Pepin și Carloman, care guvernaseră deja împreună cu el. Carloman a primit o parte din Austrasia, Alamania și Turingia, iar Pepin Burgundia, Neustria, Provența și o fâșie din Austrasia, cu Metz și Trier. Mai târziu, Carloman s-a retras la mănăstirea de la Monte Cassino, iar Pepin a rămas singur la putere. Confirmat ca rege cu sprijinul nobililor neustrieni și austrasieni, a primit în noiembrie 751 binecuvântarea papei Zaharia.
Alegerea din 768 repeta așadar schema care măcinase dinastia anterioară, cu doi frați chemați să împartă puterea. Diferența era că Carolingienii dispuneau acum de legitimitate religioasă și de o aristocrație strânsă în jurul lor.
Tot în calendarul istoric al acestei zile figurează un moment de la începutul mileniului al doilea. În 1003, potrivit tradiției, exploratorul viking Leif Erikson, numit și Leif cel Norocos, ar fi ajuns la L’Anse aux Meadows, în Canada, devenind primul european cunoscut care a pus piciorul în America de Nord, cu aproximativ o jumătate de mileniu înaintea lui Cristofor Columb. Sagele islandeze povestesc că a întemeiat o așezare nordică la Vinland, pe care o descoperise după ce fusese abătut de la drumul dintre Norvegia și Groenlanda. Echipajul a găsit acolo struguri sălbatici, grâu semănat de la sine și arțari, iar la întoarcere a salvat un grup de marinari naufragiați. Saga Groenlandezilor oferă însă altă versiune: primul care ar fi zărit acele coaste ar fi fost Bjarni Herjólfsson, dus de vânt și ceață în afara drumului, dar care nu a coborât pe țărm.
Sursă text și foto: Info Timișoara — articolul original