Costa Rica începe fiecare an școlar cu o garanție pe care puține state o pot oferi: aproape orice elev din sistemul public primește masă la școală. Programul național de alimentație și nutriție ajunge la aproximativ 95% dintre unitățile de învățământ de stat. Pentru copiii din familii sărace, prânzul de la cantină poate fi singura masă consistentă din zi. Autoritățile de la San José nu tratează programul ca pe o formă de caritate. Îl consideră o unealtă prin care copiii sunt ținuți în școală.
Mecanismul e mai larg decât pare. Statul nu plătește doar alimentele. Acoperă și o parte din echipamentele cantinelor, salariile celor care gătesc și transportul elevilor, cu autobuze care îi iau de acasă. Profesorii au două săptămâni de pregătire înainte să intre la clasă. Logica din spate e simplă și greu de contestat: lecțiile de matematică sau de literatură nu ajung la un copil flămând.
Sistemul are rădăcini în 1948. După un scurt război civil, Costa Rica a renunțat la armată ca instituție permanentă, o decizie neobișnuită pentru America Centrală a acelor ani. Chiar oficialii costaricani prezintă de decenii această alegere drept punctul de plecare al investițiilor în educație și sănătate. Explicația populară, că banii de pe tancuri au mers direct la școli, e totuși prea simplă. Niciun buget nu funcționează așa. Direcția a fost însă reală și s-a păstrat până azi: Constituția prevede că educația publică preșcolară, de bază și diversificată este obligatorie și gratuită, iar pentru învățământ se alocă cel puțin 8% din PIB. Rezultatele se văd și în alte statistici. Speranța de viață a ajuns la circa 81 de ani, printre cele mai ridicate valori din regiune.
Modelul are și limite. Costa Rica se confruntă cu sărăcie, cu inegalități persistente și cu probleme de securitate, iar serviciile publice nu funcționează mereu cum ar trebui. Contrastul cu vecinii rămâne totuși evident. În America Centrală, multe state și-au construit instituțiile în jurul armatei, iar Costa Rica și le-a construit în jurul școlii, al spitalului și al administrației civile.
Pentru un cititor din România, comparația e inevitabilă. Legea educației promitea 6% din PIB pentru învățământ, dar cheltuielile reale au rămas ani la rând aproximativ la jumătate din această țintă. Masa caldă în școli a pornit ca program pilot și acoperă încă doar o parte din unități. Exemplul costarican arată că diferența ține mai puțin de cât de bogată e o țară și mai mult de ce alege să finanțeze constant, de la un guvern la altul. Costa Rica a luat această decizie acum aproape opt decenii și o confirmă la fiecare început de an școlar, când se deschid cantinele.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original