Mulți oameni care se consideră clarvăzători spun că semnele au apărut încă din copilărie: vise care păreau să se adeverească, presimțiri care s-au confirmat, sau un gând brusc la cineva care suna la scurt timp. Tiparul se repetă de la o poveste la alta, iar asta îl face interesant. Totuși, aproape fiecare dintre aceste experiențe poate fi explicată și altfel decât prin „al șaselea simț”.
În literatura despre fenomene paranormale, clarviziunea înseamnă capacitatea de a afla lucruri la care nu ai acces prin simțurile obișnuite sau prin raționament. Cei care se identifică drept clarvăzători pun în fruntea listei visele din copilărie. Nu e vorba neapărat de scene spectaculoase, ci de o conversație, un loc sau o întâmplare banală care, după câteva zile sau săptămâni, pare să se repete aidoma în realitate. Tot des pomenit este momentul în care îți vine în minte o persoană fără niciun motiv, iar apoi primești un telefon sau un mesaj de la ea. Când coincidența se repetă, unii ajung să se întrebe dacă e doar intuiție sau altceva, ceva ce nu pot explica.
Pe listă mai apar presimțirile: o neliniște fără cauză clară înaintea unei situații tensionate sau senzația că urmează o veste bună. Apoi sensibilitatea la starea celor din jur, adică acei copii care simt schimbarea de dispoziție a unui părinte sau a unui prieten înainte ca acesta să spună ceva. Mai sunt instinctele care „se dovedesc corecte” din nou și din nou, fie că e vorba de o persoană, de o situație evitată la timp sau de o decizie care nu părea potrivită. Unii povestesc și despre experiențe vizuale neobișnuite: umbre, siluete sau forme zărite pentru o clipă.
Aici e nevoie de puțin scepticism. Psihologii cunosc bine mecanismul prin care memoria păstrează doar potrivirile. Visul care „s-a adeverit” rămâne în minte ani întregi, iar sutele de vise care nu s-au adeverit se uită până dimineață. Același lucru se întâmplă cu telefoanele: nimeni nu ține socoteala de câte ori s-a gândit la un prieten care nu a sunat. Chiar și sursa recunoaște că sensibilitatea emoțională poate fi pur și simplu o atenție mai mare la tonul vocii sau la gesturi, o abilitate socială reală, dar deloc supranaturală. Iar un instinct „verificat” privind în urmă e verificat tocmai pentru că rămân în memorie doar cazurile în care a funcționat.
Asta nu înseamnă că experiențele în sine sunt inventate sau că oamenii care le povestesc mint. Senzațiile au fost reale pentru ei, iar semnificația le-a venit din felul în care le-au interpretat. Diferența dintre „intuiție bună” și „al șaselea simț” ține mai puțin de ce s-a întâmplat și mai mult de povestea pe care fiecare alege să și-o spună despre sine. Pentru cine vrea să se testeze, există o metodă simplă: să noteze presimțirile înainte să se confirme, nu după.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original