Javier Milei este ştiutor de carte, este de departe, primul lucru care îţi sare în ochi când începi să citeşti această carte. La vârsta de 11 ani decide să studieze economia, iar la vârsta de 18 ani se înscrie la Universitatea Belgrano pentru a studia economia.
Mai face un masterat în teorie economică la IDES(Instituto de Desarrollo Economico y Social). Imediat începe să lucreze ca asistent la Universidad de Buebos Aires şi Universidad Argentina de la Empresa unde predă materiile: microeconomie, macroeconomie, teoria creşterii, teorie monetar şi finanţe. Urmează apoi un nou masterat la Universidad Torcouta di Tella, unde aprofundează studiul economiei.
Este autor de cărţi şi articole care tratează problemele economice. ”Cititul şi studiul economiei îl fac fericit, sunt aproape obsesia lui” ne spune autorul cărţii. Ca orientare economică este adeptul ”Şcolii austriece”, fiind preocupat de studiul operelor lui Ludwig von Mises, Murray Rothbard, Friederich Hayek, Carl Menger, Huerta de Soto.
Ţine prelegeri despre economie cu titlul: ”Libres para aprender”- Liberi să învăţăm. Şi-a numit câinii săi, Conan, Murray, Milton, Robert şi Lucas ultimii patru după numele economiştilor Murray Rothbard, Milton Friedman şi Robert Lucas. ”Nu sunt bani!
”(No hay plata! ) a fost primul lui anunţ la investire, afirmând că statul dacă nu are un ban, nu-l va cheltui. Mulţimea l-a aplaudat pentru acest slogan.
A precizat că statul va funcţiona fără deficit, fără tipăriri de bani, fără creşteri de taxe. A redus cheltuielile statului cu echivalentul a 6% din PIB, în primul an de mandat. Inflaţia s-a prăbuşit de la vârful ei de 289% la 32% pe an.
A reuşit toate acestea prin introducerea unor reforme radicale. Este promotorul unei idei care pare extravagantă: interzicerea prin lege a deficitului bugetar. Când vorbeşte de clasa politică foloseşte conceptul de ”castă”, aceasta doreşte să-şi păstreze status quo-ul reprezentat prin enormele privilegii şi ”poate trăi bine cu modelul actual”.
Clasa politică trăieşte pe cheltuiala cetăţenilor. Şi da, ”sunt periculos”, spune el, ”periculos pentru clasa politică”. Casta politică a încercat să-i blocheze toate legile la începutul mandatului.
Javier Milei şi-a ţinut promisiunea şi organizează lunar, pe internet, o tombolă cu indemnizaţia sa de parlamentar, la care participă circa două milioane de parlamentari. ”Nu vrea banii contribuabililor, nu vrea să fie un parazit”. În campania electorală s-a folosit metaforic de o drujbă, simulând că este nevoie de tăierea statului obez.
Este alergic la menţinerea privilegiilor şi a sinecurilor. Îşi administrează singur contul de pe platforma X, preferă să comunice cu oamenii direct prin reţelele sociale, ocolind mas-media controlată de establishment. A ajuns direct la publicul său prin intermediul reţelelor sociale.
Preferă să spună adevăruri incomode, nu minciuni confortabile. Amabilitatea lui nu este artificială, iar onestitatea este copleşitoare ne spune Philipp Bagus. Despre statul asistenţial spune că promovează un sentimental al îndreptăţirii.
Acolo unde există o nevoie, apare o cerere pentru satisfacerea acestei nevoi. ”Justiţia socială înseamnă a fura un lucru de la o persoană pentru a-l da altei persoane” ne spune Milei. Când vorbeşte de populism dă exemplul politicienilor care fac declaraţii pentru a fi aleşi de popor, pentru a obţine voturi cât mai multe.
Javier Milei sintetizează valorile unei economii de piaţă prin: bucuria muncii, diligenţa, vocaţia, câştigurile, economisirea, raţiunea şi caritatea. Totodată este şi adeptul economiilor de scară întrucât acestea sunt metode de producţie care reduc costurile de producţie. Pericolul ”spiralei tăcerii” din societate este comparat de Milei cu răspândirea unui monopol în cadrul opiniei publice prin teama de izolare.
Teama de a fi izolat social şi de a fi respins de societate îl determină pe om să tacă, şi să nu-şi mai exprime propriul punct de vedere.