Dan Voiculescu propune o singură întrebare pentru orice decizie care contează, de la cele din familie până la politicile statului: „ce îmi propun să fac e bine pentru copiii mei, ai noștri, acum și peste treizeci de ani?”. Criteriul, pe care îl numește „simplu și infailibil”, apare în „Mesajul către neamul românesc”, publicat pe blogul personal la împlinirea a 80 de ani. Textul vine într-un moment în care dezbaterea publică din România se ocupă aproape numai de ce se întâmplă acum. Cât va costa o decizie în 2056 întreabă foarte puțini.
Pentru fondatorul Partidului Conservator și al grupului media Intact, testul nu e un simplu exercițiu de reflecție. Răspunsul la el ar trebui să ducă direct la o decizie. „Dacă răspunsul este pozitiv, nimic nu trebuie să ne oprească. Dacă este negativ, să ne oprim cu onestitate și responsabilitate. Să nu lucrăm niciodată împotriva generațiilor următoare”, scrie el. Formula e generală și poate fi aplicată la fel de bine unei investiții personale, unui proiect local sau unei reforme naționale. Aici e și partea ei cea mai incomodă pentru clasa politică. Guvernele își calculează măsurile după ciclul electoral de patru ani, iar un criteriu de trei decenii le-ar obliga să explice cine plătește, peste o generație, factura deciziilor de azi.
Testul pornește de la un diagnostic sumbru. Voiculescu descrie o societate „dominată de ură, de neîncredere, de conflicte multiple”, în care solidaritatea, adică „sentimentul împărtășirii unui destin”, a fost înlocuită de frică, de invidie și de „o preocupare oarbă pentru răul celuilalt”. Soluția pe care o propune nu vine prin declarații. „Putem reface coeziunea socială cu fapte, nu cu vorbe, muncind cinstit, interesați de bună vecinătate, nu de conflict, respectându-ne cuvântul dat”, notează el. Apelul la fapte, nu la vorbe, e familiar din discursul public. Mai rar e faptul că îl formulează un om care a petrecut decenii în politică și în presă, adică tocmai în zonele pe care mulți români le asociază cu tensiunile pe care le deplânge acum.
Cea mai apăsată parte a mesajului privește ruptura dintre generații. Autorul vorbește despre o prăpastie între „bătrânii care au construit” și tinerii care ar trebui să le ducă mai departe moștenirea. Prăpastia s-a adâncit, spune el, până când „au dispărut toate formele de comunicare și colaborare între generații”, iar în locul lor au rămas judecata, atacul și disprețul reciproc. Concluzia lui e categorică: „Un neam care își pierde continuitatea între generații riscă să dispară.” Privit așa, testul celor 30 de ani este și o încercare de a construi o punte. Cei care decid azi sunt puși să se gândească la cei care vor trăi cu consecințele mâine.
Aplicat politicilor publice, criteriul atinge exact domeniile în care România are cele mai mari restanțe: educația, infrastructura, energia și finanțele publice. În toate aceste domenii, efectele deciziilor se văd abia după ani, iar costurile ajung de regulă la generațiile următoare. Ideea planificării dincolo de ciclul electoral nu e nouă și apare des în discursurile politicienilor. Mult mai rar este aplicată. Rămâne de văzut dacă mesajul lui Voiculescu va avea ecou dincolo de publicul său obișnuit. Autorul e o figură care polarizează și a fost condamnat definitiv în dosarul privatizării ICA. Întrebarea în sine, însă, e greu de contestat.
Sursă text și foto: Jurnalul Național — articolul original