Consiliul Concurenţei a anunţat o amendă istorică pentru zece bănci, într-un dosar care loveşte direct într-unul dintre cele mai sensibile subiecte ale ultimilor ani: ratele românilor. Când spui ROBOR, oamenii aud rate mai mari, anxietate, bugete familiale tensionate de la o lună la alta.
Tocmai de aceea, acest caz ar trebui tratat cu maximă rigoare. Nu cu reclame plătite care promit recuperări miraculoase de bani. Diferenţa dintre ceea ce s-a anunţat public şi ceea ce se vinde deja oamenilor este uriaşă.
Una este să existe o decizie administrativă a unei autorităţi. Alta este să spui că fiecare client a fost prejudiciat. Una este să vorbeşti despre contacte între participanţi la piaţă potrivit legii.
Alta este să spui că ROBOR a fost manipulat artificial într-o economie în care inflaţia, dobânda de politică monetară şi costul banilor au crescut violent. Între aceste lucruri există o distanţă. Iar în drept, acea distanţă se numeşte probă.
În acest moment avem concluzii aruncate în spaţiul public înainte să vedem clar ce probe există, ce demonstrează ele şi, mai ales, ce nu demonstrează. Prima mare confuzie care trebuie clarificată este aceasta: o amendă aplicată de Consiliul Concurenţei nu înseamnă automat că fiecare client are bani de primit. Amenda este o sancţiune administrativă.
Ea se plăteşte la bugetul de stat. Nu se împarte clienţilor. Nu se transformă automat în despăgubiri.
Nu stabileşte, prin ea însăşi, că fiecare persoană care a avut un credit legat de ROBOR a suferit un prejudiciu individual. Aceasta este diferenţa dintre justiţie şi reclamă. O decizie administrativă nu este un cec în alb.
De aceea, reclamele care sugerează că oamenii pot recupera simplu, rapid sau aproape sigur bani din cazul ROBOR trebuie privite cu mare prudenţă. Pentru despăgubiri, presupunând că ar fi justificate, lucrurile sunt mult mai complicate. Trebuie dovedite separat fapta, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi cuantumul prejudiciului.
Cu alte cuvinte: ce s-a întâmplat, cât a pierdut concret fiecare client, de ce acea pierdere este cauzată direct de conduita sancţionată şi cum se calculează suma. A doua confuzie majoră este între contact, coordonare, cartel şi manipulare. Nu orice întâlnire sau discuţie pe teme generale produce un efect anticoncurenţial .
Bogdan Chiriţoiu, explică decizia contra băncilor. „Nu vorbim despre un cartel”. Consiliul Concurenţei spune că băncile nu au stabilit indicele, ci s-au influenţat între ele.
În dreptul concurenţei, nu orice comunicare între actori economici este ilegală. Nu orice schimb de informaţii produce un efect anticoncurenţial. În special într-o piaţă financiară, lucrurile sunt mult mai tehnice decât par din exterior.
Participanţii urmăresc lichiditatea, riscul, dobânzile, randamentele titlurilor de stat, dobânda de politică monetară, cererea şi oferta de bani, condiţiile macroeconomice. Întrebarea juridică nu este dacă băncile au avut contact. Sunt obligate prin lege să participe împreună la mecanismul de piaţă pentru stabilirea indicelui.
Întrebarea este cu ce scop, în ce context, ce informaţii au schimbat, dacă acele informaţii erau sensibile concurenţial, dacă discuţiile puteau reduce incertitudinea competitivă şi, mai ales, dacă au produs un efect concret asupra ROBOR. Pentru o sancţiune de asemenea dimensiune, nu este suficient să spui că au existat contacte. Trebuie arătat clar ce conduită a fost interzisă, de ce este anticoncurenţială, cum a afectat mecanismul de stabilire a indicelui şi cum s-ar fi transmis acest efect către costul creditelor.
Fără această punte probatorie, publicul rămâne cu o acuzaţie mare şi cu o explicaţie mică. Una dintre cele mai importante nuanţe din acest caz este afirmaţia Preşedintelui Consiliului Concurenţei că nu ar fi vorba despre un „cartel clasic”. Această formulare contează enorm.
Pentru public, cuvântul „cartel” are o forţă devastatoare. Sugerează o înţelegere secretă, o schemă, o conspiraţie, o decizie deliberată de a creşte preţurile.