În ultimii 5 ani, economia globală a fost nevoită să absoarbă patru şocuri stagflaţioniste: pandemia COVID-19, invazia Rusiei în Ucraina, războiul tarifar şi războiul în desfăşurare din Orientul Mijlociu. Dacă până acum termenul de stagflaţie a fost rezervat şocurilor petroliere din anii 70, tiparul actual de încetinire a creşterii economice alături de inflaţia persistentă devine greu de negat.
Războiul din Iran a perturbat tranzitul prin strâmtoarea Ormuz, care reprezintă în mod normal aproximativ 20% din cererea zilnică mondială de 100 milioane de barili. Acest lucru face ca acesta să fie considerat drept cel mai mare şoc de aprovizionare cu petrol din istoria pieţei globale a petrolului. Prin comparaţie, embargoul petrolier arab din 1973, războiul din Golf din 1990 şi invazia rusă din Ucraina din 2022 au redus aprovizionarea globală cu 7%, 6,5% şi respectiv 3%.
Efectele se văd deja în revizuirile perspectivelor privind inflaţia şi ratele dobânzilor. Paradoxal sau nu, pieţele financiare par oarecum decuplate de turbulenţele geopolitice, animate de perspectiva unei explozii a productivităţii generate de inteligenţa artificială (AI), mizând pe ideea că eficienţa şi creşterea economică astfel generate vor fi suficiente pentru a depăşi problema stagflaţiei, îndatorării, deficitelor bugetare, chiar şi inegalităţii economice. În realitate, sunt şanse mari să experimentăm un Nou Paradox Solow , teorie conform căreia tehnologia în sine nu este suficientă, necesită timp şi mai ales schimbări structurale pentru a genera productivitate reală.
În schimb, efectul cel mai probabil generat de AI – cel puţin pe termen scurt, va fi mai degrabă de creştere suplimentară a inflaţiei, decât de creştere a productivităţii. Inflaţia AI poate fi un potenţial nou şoc de ofertă de natură stagflaţionistă determinat de sumele exorbitante investite în acestor sector, cu riscul ca pe termen mediu şi lung să genereze deflaţie persistentă, alimentată de scăderea costurilor muncii, a bunurilor şi serviciilor. Actualul mediu inflaţionist poate semnala intrarea într-o nouă fază macroeconomică, caracterizată prin rate naturale ale dobânzii mai ridicate decât cele extrem de reduse din perioada pre-pandemică.
În Zona Euro, un regim cu rată naturală mai ridicată modifică evaluările privind sustenabilitatea datoriei suverane pentru viitor şi poate redeschide posibilitatea apariţiei unor crize de lichiditate autoîndeplinite (self fulfilling liquidity crises). Aceste riscuri au implicaţii importante pentru politica monetară şi programele de achiziţii de active ale BCE. Într-un mediu caracterizat prin inflaţie redusă, obiectivul expansionist al BCE şi necesitatea implementării programelor de relaxare cantitativă sunt compatibile cu obiectivul stabilizării pieţelor datoriei publice.
Într-un mediu de inflaţie ridicată, situaţia este diferită. Creşterea actuală a inflaţiei creează o provocare dublă pentru BCE. Prima este provocarea clasică cu care se confruntă orice bancă centrală în situaţia unui şoc de ofertă.
Şocurile repetate de ofertă post – pandemie au crescut costurile de producţie şi au provocat o explozie a inflaţiei în majoritatea ţărilor, concomitent cu reducerea producţiei. Această situaţie de stagflaţie se află în centrul dilemei băncii centrale. Dacă nu ridică ratele dobânzii, poate transforma inflaţia într-un fenomen permanent.
Dacă majorează ratele dobânzilor, poate provoca recesiune. A doua provocare este specifică calităţii sale de bancă centrală a uniunii monetare. Atunci când BCE majorează rata dobânzii, efectele asupra randamentelor obligaţiunilor pe termen lung diferă semnificativ între statele membre ale zonei euro.
În 2022, de exemplu, când BCE a început să majoreze ratele dobânzilor, spread – urile Italiei şi Greciei (diferenţele dintre randamentele obligaţiunilor guvernamentale cu maturitate de 10 ani faţă de cele germane) au înregistrat imediat creşteri substanţiale.