Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Pexels/ Diferența practică dintre polițe se vede în mecanismul de plată Pacientul român asigurat la stat cunoaște o formă de aritmetică pe care nu o predă nimeni. Operația este gratuită, dar RMN-ul care o precedă s-a făcut la privat, ca să nu se piardă locul pe lista de operații, controalele de după s-au plătit la cabinet, iar o parte dintre medicamente și materiale au venit din farmacia de peste drum.
Fiecare sumă în parte pare suportabilă. Adunate pe durata unui episod medical serios, ele compun o cheltuială pe care puține bugete de familie o au prevăzută. Profilul de țară privind sănătatea, publicat de OECD împreună cu Comisia Europeană în 2023, arată că România cheltuiește pentru sănătate mai puțin decât media Uniunii Europene.
Subfinanțarea nu anulează însă nevoile medicale, ci le mută: acolo unde sistemul public nu ajunge la timp, pacientul plătește direct, pentru acces mai rapid, pentru continuitate în tratament sau pur și simplu pentru a nu pierde o programare. Pentru gospodării, efectul se vede în momentele proaste: un episod de spitalizare vine aproape întotdeauna la pachet cu venituri diminuate, pentru pacient și, adesea, pentru aparținătorul care îl însoțește. Structura este asemănătoare la majoritatea polițelor de pe piața locală.
Contractul se încheie pe un an, cu reînnoire, și stabilește o sumă asigurată anuală din care se plătesc serviciile: există polițe cu sume asigurate de 100. 000 de lei pe an de persoană pentru spitalizare și intervenții chirurgicale. Sub acest plafon general funcționează limite pe categorii: o sumă maximă per intervenție chirurgicală, plafoane separate pentru chirurgie robotică sau pentru dispozitive medicale și proteze, un buget anual pentru consultațiile și investigațiile dinaintea și de după internare.
Multe polițe adaugă indemnizații fixe pentru internarea în spitalele de stat, plătite pentru fiecare zi de spitalizare, fără documente de cost. Este o recunoaștere onestă a realității: internarea „gratuită” produce și ea cheltuieli, de la drumurile familiei până la veniturile pierdute. Dincolo de spitalizare, multe contracte adaugă servicii folosite mult mai des: consultații de telemedicină disponibile non-stop, pachete anuale de prevenție cu analize și investigații, a doua opinie medicală pentru diagnosticele dificile.
Pe hârtie impresionează mai puțin decât plafoanele mari; în practică, ele fac diferența dintre o poliță ținută în sertar și una folosită efectiv. Diferența practică dintre polițe se vede în mecanismul de plată. În rețeaua de furnizori parteneri funcționează decontarea directă: spitalul cere asigurătorului autorizarea serviciului, iar plata se face direct între cei doi, fără ca pacientul să avanseze sume.
În afara rețelei se aplică rambursarea: pacientul plătește, depune documentele și primește înapoi un procent din cost, de regulă în jur de 80%, în limitele contractului. Concret, pentru o operație programată într-un spital privat partener, pacientul sună la call center-ul asigurătorului sau lasă spitalul să inițieze cererea, autorizarea vine de regulă în una sau două zile lucrătoare, iar la externare factura merge direct la asigurător. Pentru aceeași operație făcută într-o unitate din afara rețelei, pacientul plătește, păstrează toate documentele și notifică asigurătorul în termenul din contract, de regulă 15 zile.
Termenele contează la fel de mult ca procentele: o poliță serioasă precizează în cât timp se dă autorizarea și în cât timp se face plata. Prima de asigurare este criteriul cel mai vizibil și cel mai puțin lămuritor. O astfel de poliță se citește începând cu tabelul sumelor asigurate și cu lista perioadelor de așteptare: accidentele sunt acoperite imediat, îmbolnăvirile abia după câteva luni de la semnare, iar pentru o listă de afecțiuni frecvente, de la hernii la cataractă, așteptarea poate ajunge la un an.
Nașterea are, de regulă, propria perioadă de așteptare.