Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Biserică maramureșeană Documente din arhiva regală maghiară dau seama astăzi despre vechimea locuirii românești în Maramureș. Expunerea erudită a diplomelor și interpretările riguroase ne-au fost oferite de profesorul Ioan-Aurel Pop.
Dinspre o toamnă mai veche: „La 15 septembrie 1349, regele Ludovic I scria «credinciosului său Ioan, fiul lui Iuga, voievodul românilor din Maramureș», despre o plângere a lui Giula, fiul lui Dragoș, contra lui Ștefan, fiul aceluiași Iuga (și deci frate al voievodului Ioan, căruia i se adresa suveranul). În acest document apar, din punct de vedere regal, două tipuri de români, unii credincioși și alții «căzuți în vina trădării». Din a doua categorie fac parte Bogdan, fostul voievod (fratele lui Iuga și unchiul voievodului Ioan, în funcție), caracterizat drept «infidel notoriu al nostru», și Ștefan (nepot al lui Bogdan și fiu al lui Iuga), «căzut în vina trădării» prin alăturarea sa la tabăra pomenitului Bogdan.
Fidelii regelui sunt amintitul Giula, cu Dragoș, Ștefan, Tătar, Dragomir, Costea și Mirăslău, fiii săi, care nu au putut fi abătuți «de la calea obișnuitei credințe – de către pomenitul Ștefan, fiul lui Iuga – datorită statorniciei credinței lor». Din această cauză – mai spune diploma lui Ludovic I –, «trădătorul» Ștefan i-a alungat pe Giula și pe fiii săi din moșiile lor numite Giulești și Mestecăniș, pe care regele Carol Robert (probabil la 1317) le hărăzise aceluiași Giula, «pentru prea credincioasele și prea merituoasele sale servicii». ” „Drept urmare – sesiza distinsul istoric Ioan-Aurel Pop -, suveranul poruncea voievodului Ioan ca, împreună cu adunarea cnezilor Țării Maramureșului (și în prezența unui oficial al comitelui secuilor, Brașovului și Maramureșului), să-i repună pe cei păgubiți în stăpânirea moșiilor lor.
Se vede astfel că cei credincioși, adică aceia care-l slujeau cu armele pe rege, erau întăriți și apărați în stăpânirile lor, pe când cei care se ridicau cu armele contra suveranului deveneau trădători și erau lipsiți de posesiunile lor (cum avea să i se întâmple curând lui Bogdan). De ce erau unii cnezi (juzi) români «credincioși» regelui și alții «căzuți în vina trădării»? Nu e complicat răspunsul.
Unii credeau că viitorul lor în țara lor putea să fie asigurat numai dacă rămâneau ei stăpâni, fără amestec exterior, cum fusese de când știau ei (aici se regăsesc cei din tabăra voievodului Bogdan, numit de rege «infidel notoriu»); alții, văzând ce putere venise peste ei, credeau că aveau șanse să rămână ei stăpâni – că și înainte – doar dacă se puneau în serviciul regelui și dacă, prin aceasta, obțineau acte de donație pentru vechile lor moșii și sate (aici sunt cei din tabăra lui Dragoș, care trecuse ca voievod, supus regelui, în Moldova). Până la urmă, s-a dovedit că cei care sperau să fie totul ca înainte și să stăpânească fără documente (charte) de la rege s-au înșelat, fiindcă au venit peste ei supușii regelui, cu documente de danie și le-au luat moșiile. Și atunci, după o răzvrătire grea, de peste două decenii (1342-1363/1364), cnezii din tabăra voievodului Bogdan au trecut în Moldova, unde boierii erau pregătiți să-i alunge pe Drăgoșești și să-l primească pe Bogdan.
” În siajul documentelor medievale: „În 12 octombrie 1355, Ludovic I dădea un privilegiu solemn, la cererea unuia dintre dăruiții de la 1349, anume lui «Dragoș Românul», fiul lui Giula, fiul lui Dragoș, de încuviințare și confirmare a scrisorilor anterioare, privind dania moșiilor amintite (Giulești și Mestecăniș), considerate ca fiind «adevăratul sălaș și locul neîndoios de reședință» din moși-strămoși al familiei. Motivația «generozității» suveranului, adică a îndeplinirii cererilor fidelilor săi, era ca aceștia «să fie îmboldiți și mai mult spre săvârșirea altor fapte de credință» și «să fie datori a sluji mereu Maiestății Regești, potrivit obiceiurilor îndătinate ale românilor».