Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Jurnalul/Sărbătoarea independenței în Costa Rica prinde viață prin sute de evenimente și serbări locale de mici dimensiuni. Dragii mei cu Jurnalul sub braț, în Costa Rica s-au sărbătorit zilele acestea 205 ani de independență.
Și, dacă veniți din România, primul lucru pe care îl observați este că aici Ziua Națională arată cu totul altfel decât 1 Decembrie al nostru. Nu există aceeași senzație de mare ceremonie națională organizată de autorități, cu tribune oficiale, discursuri, politicieni în primul rând și defilări militare urmărite de televiziuni. Sigur, există oficialități, există ceremonii și există un program național, dar sărbătoarea nu este confiscată de instituții.
Unul dintre lucrurile care m-au impresionat mereu în Costa Rica este felul în care comunitățile locale se organizează. Primăria poate ajuta, școala participă, autoritățile sunt prezente, dar oamenii sunt cei care dau viață sărbătorii. Fiecare localitate își pregătește propriul program.
Se organizează parade, copiii ies în stradă cu steaguri, costume tradiționale, formații de muzică și, bineînțeles, nelipsita tobă care se aude de la câteva străzi distanță. Școlile au un rol foarte important. Copiii sunt în centrul sărbătorii și participă la parade îmbrăcați în costume tradiționale sau în uniforme, cu steaguri și panglici în culorile naționale.
Părinții se aliniază pe marginea străzii, scot telefoanele și filmează. Bunicii privesc mândri. Profesorii încearcă să păstreze formația.
Iar copiii, după cum vă puteți imagina, încearcă mai degrabă să nu piardă ritmul și să-și găsească părinții prin mulțime. Nu trebuie să fii invitat nicăieri și nici să ai vreo funcție ca să simți că faci parte din sărbătoare. Este, într-un fel, o sărbătoare fără spectatori oficiali și cu foarte mulți participanți.
Aici este și una dintre diferențele care se văd imediat față de România. Costa Rica nu are armată, aceasta fiind desființată în 1948. Așa că parada de Ziua Independenței nu are componenta militară pe care o asociem noi, aproape automat, cu 1 Decembrie.
În schimb, defilează comunitatea. Defilează copiii, școlile, formațiile muzicale, grupurile tradiționale. Sunt costume colorate, steaguri, dansuri și multă muzică.
Atmosfera este de mare sărbătoare populară și deloc ceremonie militară. Și tocmai aici mi se pare că apare ceva foarte frumos. Nu ai impresia că asişti la un spectacol pregătit pentru oficialități și transmis către populație, ci că participi la o sărbătoare făcută de oameni pentru oameni.
La noi, de 1 Decembrie, ne-am obișnuit cu imaginea statului care organizează și a cetățeanului care privește. Aici, lucrurile sunt invers: comunitatea organizează, iar autoritățile sunt cele care vin să participe. Mai este ceva ce observi foarte ușor dacă trăiești aici.
În perioada Zilei Independenței, steagul costarican apare peste tot. La case, la magazine, la școli, pe mașini, în mâinile copiilor. Nu este nevoie de o campanie guvernamentală ca să-i convingă pe oameni că trebuie să pună steagul la poartă.
Pur și simplu așa se face. Iar patriotismul acesta de zi cu zi este poate cel mai interesant lucru pentru un român venit aici. Nu este un patriotism gălăgios.
Nu are nevoie de discursuri interminabile și nici de cine știe ce demonstrații de forță. Îl vezi în lucrurile mici: în copilul care ține un steag în mână, în mama care își fotografiază fetița costumată pentru paradă, în bătrânul care stă pe marginea străzii și privește defilarea școlii din cartier. Și mai există un moment foarte important al sărbătorii: „Antorcha de la Independencia”, torța independenței, care străbate America Centrală și ajunge în Costa Rica în festivităților.
Este un simbol pe care oamenii îl tratează cu multă seriozitate și care leagă sărbătoarea de istoria întregii regiuni. În România, când spunem „Ziua Națională”, ne gândim aproape automat la București, la Arcul de Triumf, la parada militară, la oficialități și la televizor.