Sunt ani buni de când brandurile româneşti au învăţat că un nume care sună „verde” vinde mai uşor. „Eco”, „Green”, „Bio”, „Natural” au devenit, pentru multe companii, nu doar cuvinte de marketing, ci parte din numele mărcii înregistrate la OSIM.
Până acum câteva luni, alegerea era pur comercială. De la 27 septembrie 2026, ea poate căpăta şi un risc juridic — şi nu unul teoretic, ci unul cu temei legal precis, pe care puţini antreprenori îl sesizează. România a transpus recent Directiva europeană anti-greenwashing — Directiva (UE) 2024/825, cunoscută în piaţă drept directiva „EmpCo” — prin Ordonanţa de urgenţă nr.
18 din 19 martie 2026, publicată în Monitorul Oficial nr. 236 din 26 martie 2026 , care modifică Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale comercianţilor şi Ordonanţa de urgenţă nr.
34/2014 privind drepturile consumatorilor. Merită clarificată, de la bun început, o distincţie: ordonanţa a intrat în vigoare la 27 martie 2026, dar art. IV alin.
(2) din acelaşi act amână aplicarea efectivă a regulilor privind afirmaţiile de mediu — cele care ne interesează aici — până la 27 septembrie 2026 . Practic, legea există şi e valabilă din martie, dar obligaţia concretă de potrivitare şi riscul de sancţiune încep abia din septembrie. Unul dintre mesajele ordonanţei, tradus din limbaj juridic, e simplu: termenii generici — „eco”, „verde”, „sustenabil”, „prietenos cu mediul” — nu mai pot fi folosiţi liber, fără acoperire.
Orice companie care îşi descrie produsul, serviciul sau chiar propriul brand în asemenea termeni trebuie să poată dovedi, cu probe verificabile, o performanţă de mediu reală, corespunzătoare afirmaţiei. Devine, de asemenea, sancţionabilă prezentarea unui întreg brand ca fiind „ecologic” atunci când doar o componentă sau un aspect izolat al produsului respectă, de fapt, un criteriu de mediu. O întrebare firească se impune: ce înseamnă, concret, o dovadă acceptabilă de performanţă de mediu?
Ordonanţa nu impune un singur standard, dar practica europeană conturată deja în jurul directivei EmpCo acordă importanţă certificărilor recunoscute oficial — precum eticheta EU Ecolabel, standardele din familia ISO 14024 pentru etichetare de mediu de tip I sau rapoarte de verificare realizate de un organism independent, nu de compania însăşi. O simplă declaraţie internă, oricât de transparentă ar fi, nu e suficientă. Aici apare un aspect care contează din perspectiva proprietăţii industriale: ce se întâmplă atunci când afirmaţia de mediu nu se regăseşte doar pe ambalaj sau într-o reclamă, ci în numele mărcii înseşi — iar afirmaţia nu este reală?
Răspunsul, pe scurt: marca însăşi poate fi atacată, printr-o acţiune în decădere din drepturi. Iar temeiul nu vine din ordonanţă, ci din legea mărcilor. Discuţia nu se opreşte, însă, la marketing şi potrivitare comercială, aşa cum ar părea la prima vedere.
Ghidul de interpretare publicat de Comisia Europeană pentru directiva EmpCo vizează afirmaţiile de mediu indiferent de suportul în care apar — iar asta acoperă şi numele de brand, nu doar reclamele sau etichetele de produs. Ghidul rămâne însă un document de interpretare. În România, legătura dintre afirmaţiile de mediu şi mărcile înregistrate e deja în lege, şi nu într-un document orientativ: legea mărcilor conţine două temeiuri distincte prin care acest risc se materializează.
Primul temei ţine de mărcile noi, care abia urmează să fie depuse. Art. 5 alin.
(1) lit. f) din Legea nr. 84/1998 prevede, ca motiv absolut de refuz, faptul că OSIM nu poate înregistra o marcă „de natură să inducă publicul în eroare cu privire la originea geografică, calitatea sau natura produsului sau a serviciului”.
O denumire care sugerează, de la bun început, o calitate ecologică fără nicio bază reală de susţinere riscă respingerea chiar din faza de examinare.