Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată O întrebare firească: De unde venim? Într-o țară – România – anemizată de clasa politică tot mai diluată intelectual și moral, reperele națiunii (a)par nu doar încețoșate și vagi, ci în cădere liberă.
Cine (mai) suntem? Încotro ne îndreptăm? La prima mirare a încercat să răspundă profesorul Ioan-Aurel Pop.
Lecția istoricului Ioan-Aurel Pop e racordată la actualitatea imediată: „Un Raport relativ recent elaborat sub auspiciile Președinției României susține că identitatea românească este de dată recentă, că ar fi un produs al imaginarului colectiv și că exagerarea identității (inclusiv prin apelul la romanitate/latinitate) ar fi primejdioasă. Nu am înțeles exact de unde ar veni pericolul (prin latinitate, de exemplu), dar mie mi se pare că ne pândește nu supra-identitatea, ci diminuarea și lipsa identității naționale. Tot mai puțini dintre noi, românii, știm de ce suntem români și dacă e bine sau rău să fim români; unii chiar renunțăm ușor la specificul nostru și ne topim repede în alte neamuri.
De aceea, vreau să amintesc aici doar un episod din trecutul nostru, anume să arăt ce credeau demult unii străini și unii români despre originile românilor”. Iată „episodul”: „În 1199, papa Inocențiu al III-lea îi scria lui Ioniță Caloian, «regele vlahilor și bulgarilor», despre gloria strămoșilor săi romani. Felul în care monarhul vlah îi mulțumește înaltului pontif («ne-a readus la amintirea sângelui și patriei noastre din care descindem»), că și felul în care îi scrie papa lui Ioniță («de neam și chip ești roman, precum poporul și țara ta, care din sângele romanilor își consideră trasă originea») atestă existența deja pe la 1200 a unei tradiții privind descendența românilor din «colonii de demult ai celor din Italia» (consemnată de Ioan Kinnamos, despre vlahii din oastea lui Leon Vatatzes de la 1166, ajunsă în Ungaria).
Această tradiție a romanității românilor includea, după câte se pare, și cunoașterea dublului nume al acestui popor din sud-estul Europei, anume a numelui de «valahi», dat de străini și a numelui de «rumâni» sau «români», dat de românii înșiși. Notăm că înaltul pontif îl numește pe Ioniță «roman» și nu «vlah» și spune că înșiși românii se considerau de origine romană. Explicația poate să fie următoarea: martori oculari i-au relatat papei cum se numeau românii pe ei înșiși și ce credeau aceștia despre originea lor”.
Mai departe: „Corespondența dintre Ioniță cel Frumos (cunoscut și ca Ioniță Caloian sau Ioan I al Vlahiei și Bulgariei) și Papa Inocențiu al III-lea, purtată între anii 1199 și 1204, reprezintă un izvor istoric esențial în care ideea romanității românilor ocupă un loc central. Protagoniștii sunt țarul Ioniță (Caloian) și Papa Inocențiu al III-lea. În scrisorile schimbate, Papa recunoaște originea romană a vlahilor (românilor), menționând că a aflat că aceștia își trag descendența din «nobilă viță a Romei».
Rapoartele diplomatice s-au materializat la 8 noiembrie 1204, când trimisul papal l-a uns pe Ioniță ca «rege al vlahilor și bulgarilor» (rex Blachorum et Bulgarorum) și i-a oferit însemnele regale. Corespondența diplomatică originală se păstrează în Arhivele Vaticanului (Archivio Apostolico Vaticano), în registrele oficiale ale pontificatului Papei Inocențiu al III-lea. Pentru istorici și publicul larg, textul latin integral al acestor scrisori a fost publicat și compilat în colecții celebre de izvoare istorice, precum «Patrologia Latina» (tomul CCXIV, editat de J.
-P. Migne, Paris, 1890), lucrarea de referință la nivel internațional care conține scrierile oficiale ale papilor, și în «Fontes Historiae Daco-Romanae» (Izvoarele Istoriei României, volumul III, București, 1975), culegerea oficială din România unde scrisorile sunt traduse și comentate academic”. „Schimbul de scrisori – apreciază academicianul Ioan-Aurel Pop – reflectă un joc diplomatic inteligent.