Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Ionuț Bălan Există o formă poetică în care economia înseamnă eficiență: cinci versuri, câteva rime și o cantitate disproporționat de mare de absurditate. Limerick-ul e o mică întreprindere cu costuri reduse și randament mare.
Edward Lear (1812–1888) transformă această formă într-unul dintre marile vehicule ale nonsense-ului literar. Lear e artist, ilustrator și scriitor, iar A Book of Nonsense (1846) face celebru un tip de poezie care devine asociat cu limerick-ul. În lumea lui apar bătrâni cu bărbi locuite de păsări, personaje care călătoresc în locuri imposibile și creaturi parcă proiectate de un contabil care-și pierde răbdarea cu realitatea.
Traducerea mot-à-mot ar pierde mare parte din efect. La Lear, nu trebuie să supraviețuiască doar sensul, ci și mecanismul comic: rima, ritmul și logica absurdului. Esențial e că bătrânul nu reacționează cu uimire, ci face un inventar: două bufnițe, un pui, patru ciocârlii, un sticlete.
Situația e absurdă, dar discursul rămâne aproape administrativ. Tocmai această nepotrivire produce comicul. Și aici apare prima nuanță economică interesantă: limerick-ul nu consumă cuvinte.
Cu puține resurse, Lear introduce în cinci versuri un personaj, o problemă, o cuantifică și o închide printr-o imagine imposibilă. Costul narativ e minim; randamentul imaginativ, enorm. Într-o lume dominată de măsurare, standardizare și eficiență, Lear transformă inventarul în nonsens.
Numără cu precizie, dar ce numără e imposibil. La Lear, forma e disciplinată, conținutul o refuză. Limerick-ul are, în general, schema de rimă AABBA: primele două versuri stabilesc situația, următoarele două o complică, iar ultimul închide cercul, adesea reluând sau deformând imaginea inițială.
Structura aproape mecanică îi permite autorului să introducă în ea orice fel de absurditate. În termeni economici, limerick-ul are o productivitate extraordinară: input mic, output mare. Lear e contemporan cu industrializarea britanică și cu o societate tot mai preocupată de cifre, categorii și măsurători.
Nonsensul său poate fi citit, fără a deveni un pamflet economic, ca o joacă inteligentă cu noua obsesie a ordinii. El numără păsările din barbă, dar nu le controlează. Clasifică fără să explice.
Descrie, nu raționalizează. E o economie în care eficiența produce inutilitate, iar ordinea — absurd. Poate tocmai de aceea limerick-ul lui Lear continuă să funcționeze: nu oferă o lume fără reguli, ci una în care-s aplicate impecabil unui obiect absurd.
Secretul economic al limerick-ului e densitatea, nu capitalul. Fiecare cuvânt lucrează: rima duce povestea înainte, ritmul pregătește poanta, iar ultimul vers produce un randament comic mai mare decât investiția în primele patru. Lear face din economia mijloacelor o artă.
Dar limerick-ul nu rămâne captiv în nonsensul victorian: continuă să circule, să devină armă satirică și, uneori, instrument de negociere socială. Peste un secol, ajunge într-un loc improbabil: în diplomație. Anul 1965 surprinde o relație UK-US tensionată.
Economia britanică e sub presiune, Londra are nevoie de sprijin american, iar poziția premierului laburist Harold Wilson față de războiul din Vietnam accentuează tensiunile politice. Există însă o coincidență economică prea bună pentru a fi ignorată. Prințesa Margaret și soțul ei, fotograful Antony Armstrong-Jones, Earl of Snowdon, merg la Washington, unde-s primiți de președintele Lyndon B.
Johnson. La dineul de la Casa Albă din 17 noiembrie 1965, Johnson leagă în discursul său vizita de problematica contului curent: după ce laudă popularitatea prințesei și atenția presei asupra călătoriei, spune în registru comic că aceasta a „ajutat” balanța de plăți a Statelor Unite. Nu e doar o glumă: administrația Johnson încearcă să reducă deficitul, inclusiv prin atragerea turiștilor străini în SUA.
În The Crown, aceeași seară arată cât de mult poate produce un limerick cu puține resurse.