Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Thinkstock/Ce respiri la malul mării Fiecare val care se sparge de țărm face mai mult decât să miște apa. Prinde aer, îl transformă în bule minuscule și trimite o parte din conținutul lor înapoi în atmosferă.
Ceața vizibilă de deasupra valurilor mai puternice este doar partea cea mai mare a acestui schimb, picături mult mai mici rămân suspendate în aer, se micșorează pe măsură ce apa se evaporă și călătoresc, purtate de vânt, spre uscat. Acești „ aerosoli marini” nu sunt simple granule sterile de sare. În funcție de loc și de anotimp, ei pot transporta molecule organice, fragmente de alge, virusuri, bacterii și bucăți din pereții celulari ai bacteriilor.
Oamenii aflați aproape de mare inhalează o mostră vie, în continuă schimbare, a biologiei de la suprafața apei, scrie scienceblog. com Această observație a alimentat o explicație interesantă pentru legătura, deja documentată în alte studii, dintre viața la malul mării și o stare de sănătate mai bună. Poate marea nu ne ajută doar prin mișcare, priveliști mai curate, aer mai răcoros sau odihnă psihologică, ci și prin contactul direct cu compuși marini purtați prin aer.
Studii recente de laborator arată că ideea este, biologic vorbind, plauzibilă. Aerosolii de mare colectați lângă Marea Nordului au activat receptori folosiți de sistemul imunitar înnăscut al omului, iar un experiment ulterior a descoperit că aerosolii colectați în diferite anotimpuri modifică activitatea genelor din celulele bronșice umane. Dar „plauzibil” nu înseamnă „dovedit”.
Niciunul dintre cele două experimente nu a arătat că respiratul la plajă previne boli, îmbunătățește imunitatea sau explică de ce unele populații de coastă raportează o sănătate mai bună. Când valurile se sparg, aerul este împins sub suprafață. Bulele rezultate se ridică și adună material pe parcurs.
La suprafață, capacul subțire al unei bule se poate rupe în picături fine de peliculă, în timp ce cavitatea care se prăbușește poate „împușca” în sus un jet îngust, producând picături ceva mai mari. Unele picături cad aproape imediat înapoi. Altele sunt suficient de mici încât rămân în aer.
Pe măsură ce apa lor se evaporă, particulele rămase devin pachete tot mai concentrate de sare marină și orice material biologic sau organic care a fost „prins” în ele. Cercetătorii recreează acest proces cu dispozitive numite „rezervoare de referință pentru aerosoli marini” (MART), care produc și sparg bule în condiții controlate, o metodă care nu poate reproduce un întreg țărm, dar permite obținerea unor mostre repetabile de aerosoli, fără contaminare de la sol, trafic sau alte surse terestre. Suprafața oceanului este o graniță chimică extrem de activă.
Uleiuri, proteine, carbohidrați și material microbian se acumulează chiar la sau lângă această suprafață. Bulele care se ridică pot „aduna” o parte din acest material, ceea ce înseamnă că aerosolul care părăsește suprafața nu are neapărat aceeași compoziție ca o simplă cană de apă de mare, luată la întâmplare. Bacteriile pot ajunge în aer intacte, dar celulele imunitare nu au nevoie să întâlnească o bacterie vie pentru a reacționa.
Bacteriile Gram-negative au, în membrana lor exterioară, o moleculă numită lipopolizaharidă, parte din ea este cunoscută drept endotoxină, iar receptorii imunitari o pot recunoaște chiar și atunci când bacteria originală nu mai este vie. Acest lucru nu este automat benefic sau dăunător. Sistemul imunitar înnăscut este stratul rapid, general, de supraveghere al organismului, recunoaște tipare moleculare comune și coordonează un răspuns înainte ca sistemul imunitar adaptativ, mai lent și mai specific, să se mobilizeze complet.
Un semnal ușor poate fi gestionat fără consecințe sau poate ajuta la reglarea răspunsurilor ulterioare. Un semnal puternic sau prelungit poate contribui, în schimb, la inflamație. „Activarea imunitară” este o măsurătoare, nu un sinonim pentru „îmbunătățirea imunității”.