În 2016, Brexitul a fost prezentat ca începutul unei noi ere pentru Marea Britanie. Zece ani mai târziu, mulţi britanici privesc decizia cu regret, pe fondul problemelor economice, al imigraţiei ridicate şi al unei societăţi tot mai polarizate.
Cum a ajuns una dintre cele mai importante victorii politice din istoria recentă a Regatului Unit să fie asociată astăzi cu termenul „Bregret”? Pe 23 iunie 2016, majoritatea britanicilor au ales să părăsească Uniunea Europeană, în urma unui referendum condus de susţinătorii taberei Leave, în frunte cu Nigel Farage şi Boris Johnson. Construită în jurul sloganului „Take Back Control” („Să ne recâştigăm controlul”), campania pro-Brexit promitea restabilirea suveranităţii ţării, recâştigarea controlului asupra imigraţiei şi o prosperitate economică sporită.
La zece ani distanţă, speranţele au fost înlocuite de un puternic sentiment de dezamăgire, pe care britanicii îl numesc astăzi „Bregret” – regretul pentru Brexit. Marea Britanie se pregăteşte să marcheze aniversarea referendumului ca o ţară mai divizată, mai slăbită şi mai deziluzionată, prezintă într-un material recent The Conversation. Chiar şi după ieşirea oficială a Marii Britanii din UE, pe 31 ianuarie 2020, nivelul imigraţiei a continuat să crească.
În martie 2023, migraţia netă s-a apropiat de un milion de persoane, un nivel record pentru Regatul Unit. Puţine evenimente din istoria unei ţări produc un şoc atât de profund precum Brexitul. Anunţarea rezultatului referendumului, care a oferit o victorie de 51,9% taberei Leave, a provocat unde de şoc în întreaga lume.
După 43 de ani de relaţie adesea tensionată şi conflictuală cu Uniunea Europeană, Regatul Unit a decis să părăsească blocul comunitar şi să deschidă un nou capitol al istoriei sale. Şocul a avut mai multe cauze. În primul rând, era un eveniment fără precedent, care ridica numeroase întrebări şi incertitudini atât pentru viitorul Marii Britanii, cât şi pentru cel al Uniunii Europene.
În al doilea rând, victoria a fost complet neaşteptată. Majoritatea institutelor de sondare anticipau un rezultat foarte strâns, dar acordau un avantaj uşor taberei Remain. Nu în ultimul rând, votul pentru Brexit a reprezentat o victorie politică şi ideologică pentru Nigel Farage, liderul de atunci al partidului populist de dreapta radicală UKIP, cunoscut pentru opoziţia sa vehementă faţă de Uniunea Europeană, imigraţie şi multiculturalism.
Considerat anterior un personaj marginal al politicii britanice, Farage a devenit rapid una dintre figurile centrale ale scenei politice şi principalul arhitect al Brexitului. Temele promovate de acesta – combaterea imigraţiei, recâştigarea suveranităţii naţionale şi apărarea identităţii britanice – au ajuns în centrul dezbaterii publice. Şi Boris Johnson, una dintre figurile-cheie ale campaniei Leave şi viitor prim-ministru al Marii Britanii între 2019 şi 2022, a contribuit la normalizarea ideilor populiste, aducându-le în inima Partidului Conservator.
Brexitul a avut astfel efectul de a transforma discursul populist dintr-un fenomen aflat la periferia vieţii publice într-unul mainstream, alimentând ascensiunea fără precedent a dreptei radicale şi remodelând profund politica britanică. Ironia este că referendumul fusese propus iniţial de David Cameron în 2013 pentru a-şi consolida autoritatea în cadrul Partidului Conservator şi pentru a limita ascensiunea UKIP. Rezultatul a avut un efect opus.
Nu doar că votul pentru Brexit a provocat căderea lui Cameron, dar a accelerat şi o serie de transformări politice majore: slăbirea celor două partide tradiţionale, ascensiunea puternică a dreptei radicale şi polarizarea dezbaterii publice în jurul imigraţiei şi identităţii naţionale. Referendumul fusese prezentat ca o soluţie pentru calmarea tensiunilor şi reunificarea ţării. În realitate, a produs exact contrariul: o societate mai fragmentată şi mai polarizată ca niciodată.