Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată arhiva Cornel Tabacaru/ Credința stradală care definește spiritul latino-american Dragii mei cu Jurnalul sub braț, am primit multe mesaje de la voi cu întrebări despre cum se manifestă religia în America Latină. V-am promis că vă povestesc și pentru că sunt lucruri pe care nu prea ai cum să le înțelegi dintr-o statistică, cel mai bine este să vă povestesc ce am observat și înțeles eu.
Dacă vii din Europa, primul lucru pe care îl observi este că aici credința nu stă ascunsă după ușa bisericii. O întâlnești peste tot în felul în care oamenii vorbesc. În Costa Rica este absolut firesc să auzi un „Dios mediante” – „cu voia lui Dumnezeu” – atunci când cineva vorbește despre ce va face mâine sau săptămâna viitoare.
Nu este neapărat o declarație religioasă solemnă. Este pur și simplu parte din limbaj. O diferență față de noi.
În Europa, omul spune: „Ne vedem săptămâna viitoare”. În America Centrală poate spune: „Ne vedem săptămâna viitoare, dacă vrea Dumnezeu”. Nu pentru că ar fi mai credincios decât europeanul, ci pentru că Dumnezeu este prezent în conversația cotidiană.
În Nicaragua, de exemplu, sărbătorile religioase nu sunt doar ceremonii. Sunt evenimente comunitare. La Managua, procesiunile dedicate lui Santo Domingo transformă orașul într-o mare petrecere populară.
Iar în decembrie vine La Purísima, sărbătoarea Neprihănitei Zămisliri, când oamenii construiesc altare dedicate Fecioarei Maria. Religia devine, pentru câteva zile, decorul întregii comunități, iar aici apare ceva care mie mi se pare foarte latino-american: nu există o graniță între religios și festiv. Se roagă, cântă, dansează, mănâncă, se întâlnesc cu vecinii.
Nu ai senzația că oamenii trebuie să aleagă între „credință” și „viață”. Le au pe amândouă. În Guatemala nu mai poți spune unde se termină catolicismul și unde începe tradiția mayașă.
În unele comunități, vechile credințe indigene au supraviețuit alături de creștinism. Un exemplu este Maximón, cunoscut și sub numele de Rilaj Maam, venerat în comunități mayașe. Oamenii îi aduc ofrande și îi cer sănătate, bani sau prosperitate.
Apoi, în anumite ritualuri, același Maximón apare și în procesiunile catolice. Semana Santa este un alt exemplu. Procesiunile catolice umplu străzile, iar în fața lor oamenii aștern pe străzi covoare de rumeguș colorat și flori, care dispar în câteva minute sub pașii procesiunii.
O îmbinare între tradițiile mayașe și catolicismul venit din Spania. O tradiție europeană trece printr-un sat mayaș și iese de acolo transformată. În Mexic, religia și moartea au o relație pe care noi, europenii, o înțelegem mai greu.
De Ziua Morților oamenii nu se limitează să meargă la cimitir cu o lumânare și un buchet de flori. Sunt pregătite altare, sunt puse mâncărurile preferate ale celor plecați, lumânări și flori, iar familiile își așteaptă simbolic morții înapoi acasă. Se spune adesea că „Ziua Morților este o sărbătoare aztecă veche de mii de ani”.
Realitatea este ceva mai complicată. Un ghid mi-a explicat că zilele de 1 și 2 noiembrie, în forma lor actuală, provin de fapt din calendarul creștin medieval european, care s-a combinat cu concepțiile indigene despre morți. Cu alte cuvinte, nu avem nici o simplă tradiție europeană, nici una pur indigenă, ci o tradiție care a trecut prin secole și a fost combinată de oameni.
Costa Rica este una dintre țările în care catolicismul coexistă cu numeroase comunități evanghelice. Nicaragua are propriile sale procesiuni și sărbători populare. Guatemala păstrează în unele comunități o legătură extraordinară între spiritualitatea mayașă și catolicism.
Mexicul are o relație cu moartea, iar în Caraibe lucrurile se diversifică și mai mult, pentru că aici intră în poveste și tradiții africane, protestantismul de origine britanică și alte forme de creștinism. Așadar, dacă mă întrebați dacă America Latină este catolică, zic: da, în mare parte.