Diana Răducanu, Senior Manager, Forensics, EY România Observăm din practica profesională o asimetrie recurentă în procesele de due diligence în fuziuni şi achiziţii (M&A) – riscurile financiare, fiscale, juridice şi operaţionale sunt, în mod firesc, prioritizate şi analizate riguros, în timp ce riscurile de fraudă nu beneficiază de aceeaşi vizibilitate. Aducerea lor în discuţie în context tranzacţional poate fi percepută ca un demers sensibil, mai ales când raţionamentul economic este convingător.
Una dintre consecinţele practice ale acestei reticenţe este că tiparele de cultură organizaţională şi deficienţele de guvernanţă şi control intern pot rămâne insuficient analizate în cadrul analizelor tipice de due diligence. Lipsa unor analize specifice şi adaptate contextului tranzacţional poate permite ca semnalele de alarmă privind posibile nereguli să nu fie identificate la timp sau să rămână nedetectate, iar preluarea unor practici frauduloase preexistente expune cumpărătorii unor riscuri semnificative. În peisajul local al tranzacţiilor M&A, această reticenţă derivă adesea şi dintr-un decalaj între aşteptările cumpărătorilor şi cele ale vânzătorilor cu privire la cultură organizaţională, guvernanţă şi mediu de control.
Investitorii străini vizează adesea achiziţii locale pentru performanţa financiară şi potenţialul lor de creştere, presupunând că acestea au deja implementate standarde de guvernanţă şi practici de business capabile să asigure modele financiare sustenabile. Aceste aspecte nu coincid însă întotdeauna cu realitatea operaţională, riscurile de fraudă fiind amplificate de interacţiunea dintre presiunile comerciale sau financiare, vulnerabilităţile de control şi tolerarea unor comportamente organizaţionale discutabile. Când oportunitatea întâlneşte capacitatea de a o exploata Riscurile de fraudă în context tranzacţional pot fi înţelese mai clar prin analiza interacţiunii dintre cele patru elemente componente al teoriei diamantului fraudei – presiune, oportunitate, raţionalizare şi capacitate de a exploata oportunitatea.
Acest model a fost popularizat de cercetătorii David T. Wolfe şi Dana R. Hermanson [1] , plecând de la binecunoscutul triunghi al fraudei al criminologului Donald R.
Cressey. Astfel, nevoia de a încheia tranzacţia în termeni avantajoşi sau de a atinge ţinte financiare exigente creează presiune. Procesele accelerate de due diligence şi semnare a tranzacţiilor, precum şi mediul de control deficitar creează oportunitate.
Justificarea practicilor neetice prin obiective comerciale sau prin protejarea valorii organizaţiei reprezintă elemente de raţionalizare, iar implicarea strânsă a conducerii superioare, într-o poziţie care poate permite eludarea controalelor interne, completează elementul de capacitate de a exploata oportunitatea. Eficienţa prevenţiei ca indicator al maturităţii organizaţionale Oportunitatea este unul dintre indicatorii de risc evidenţiaţi de triunghiul/diamantul fraudei [2] care poate fi direct influenţat de organizaţii. Din această perspectivă, oportunitatea devine deosebit de relevantă pentru cumpărători, în contextul preocupării crescânde privind proiectarea şi implementarea unor sisteme eficiente de prevenţie şi detectare timpurie a riscurilor de fraudă.
Evoluţiile legislative recente la nivelul UE privind combaterea corupţiei, precum şi introducerea infracţiunii de „failure to prevent fraud” în Marea Britanie consolidează această schimbare de perspectivă. Accentul nu se mai limitează la conduita individuală sau la abateri izolate; acesta se extinde tot mai mult asupra răspunderii organizaţiilor pentru prevenirea, detectarea şi remedierea conduitei necorespunzătoare. În contextul unei tranzacţii, un cumpărător nu ar trebui să se întrebe doar dacă a avut loc o fraudă, ci şi dacă mediul de control, cadrul de conformitate şi organismele de guvernanţă ale organizaţiei preluate ar fi fost capabile să prevină sau să detecteze în timp util un astfel de incident.