Editoriale Articole Analize Anchete Video G4Plus Contact Donează Donează aici. Susține o presă liberă.
Funcționăm ca organizație non-profit, iar banii rezultați din contribuțiile cititorilor sunt destinați integral finanțării proiectului G4Media. HealthyLife InspiRO Life Flexibilitatea, noul ritm al muncii Travel Sportz Fashion Timp liber ENTR Evenimente G4Debate Orașul meu Green News COHERO4EU Ochii pe rețele Tech Trends Showcase FERMA DUTTON pe SkyShowtime Apă și Energie Investiții la bursa WizzTravel Feed Your Brain Beach Please! Sweet Movie Mercedes-Benz (e)Sprinter: succesul afacerii mele!
4Mind Sport 2024 Home » Analize » De ce întârzie formarea unui guvern cu puteri depline în România (Op-ed) De ce întârzie formarea unui guvern cu puteri depline în România (Op-ed) 02 sept. 2026 Lucian Croitoru • Analize –> SHARE: WhatsApp icon Foto: Inquam Photos/ Autor: George Călin Adaugă-ne ca sursă preferată Urmărește-ne in Discover Ascultă articolul Guvernul Bolojan a fost demis prin moțiunea de cenzură PSD-AUR pe 5 mai 2026, cu 281 de voturi pentru. Președintele Nicușor Dan l-a desemnat premier pe Eugen Tomac pe 4 iunie, aproape o lună mai târziu; Tomac s-a retras înainte de votul de învestitură.
Pe 14 iunie, președintele l-a desemnat pe Adrian Veștea; guvernul acestuia a fost respins de Parlament pe 22 iunie, primind doar 189 din cele 233 de voturi necesare. De atunci, președintele a amânat deliberat o nouă desemnare pe toată durata vacanței parlamentare — 1 iulie-31 august —, motivând explicit că nu existau șanse de majoritate în acest interval și că ar fi fost dăunător pentru imaginea externă a țării un al treilea eșec succesiv, chiar înaintea unei evaluări de rating. Pe 16 iulie, interimatul guvernului Bolojan a depășit recordul guvernului Boc din 2009, devenind cel mai lung guvern interimar din România postdecembristă — la data acestui text, peste 116 zile.
Spre finalul lunii august, se contura un al treilea scenariu de desemnare, în jurul unui guvern PSD-UDMR condus de un premier independent, cu o țintă declarată de peste 240 de voturi. Teoria corpului politic pe care am publicat-o pe 12 iulie oferă un punct de plecare pentru a înțelege că acest episod a depins de doi factori: oscilația între două tipuri de constructivism politic în Occident și de includerea acestui factor în calculele individuale ale fiecărui actor de pe scana politică românească. Democrațiile mature parcurg, structural, o oscilație lentă între o formă de constructivism politic „respectabilă” — internaționalizată, tehnocratică — și una „iliberală” — național-populistă, suveranistă.
Democrațiile tinere din Europa Centrală și de Est imită activ și selectiv această oscilație, folosind rezultatul ei ca sursă de legitimitate pentru propriile strategii. În prezent, marile democrații occidentale — cele pe care România le imită cel mai direct — rămân într-o fază nedecisă a acestei oscilații: AfD a crescut până la 20 la sută în Germania, dar rămâne în opoziție; Rassemblement National domină sondajele franceze, dar n-a câștigat prezidențialele; Administrația Trump în SUA, percepută de unii ca având înclinații iliberale, este sub contestare internă constantă. Nici democrațiile consolidate mai mici nu oferă un semnal mai limpede: în Olanda, PVV a devenit cel mai mare partid în 2023, dar a fost nevoit să iasă din guvernare doar un an mai târziu; în Austria, FPÖ a câștigat detașat alegerile din 2024, fără să reușească totuși formarea unui guvern propriu.
Nicăieri, în niciuna dintre aceste democrații — mari sau mici —, rezultatul oscilației nu pare încă tranșat. Ipoteza pe care o dezvolt este că această „indecizie” occidentală contribuie, în bună parte, la prelungirea blocajului românesc.