Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Sursa foto: Hepta. ro/Varul care a oprit holera: povestea neștiută din spatele satelor albe din Andaluzia Culoarea albă a satelor din Andaluzia nu a fost aleasă din motive estetice, ci ca soluție practică împotriva căldurii extreme și a epidemiilor.
Fațade complet albe, străzi înguste și ghivece pline cu flori colorate. Satele albe din Andaluzia sunt printre cele mai fotografiate locuri din Spania, dar culoarea lor nu are nimic de-a face cu estetica. Este rezultatul unei soluții practice, vechi de secole, care a ținut la distanță deopotrivă soarele arzător și bolile mortale.
Împrăștiate printre dealurile și munții Andaluziei, localități precum Ronda, Zahara de la Sierra, Grazalema, Arcos de la Frontera sau Vejer de la Frontera alcătuiesc ceea ce spaniolii numesc Pueblos Blancos, „Satele Albe”. Astăzi atrag milioane de turiști, însă aspectul lor este rezultatul unei tradiții care combină climă, credință medicală și istorie militară, scrie Mediafax Spania . În sudul Spaniei, verile sunt lungi și foarte călduroase, iar temperaturile depășesc frecvent 40 de grade Celsius.
Înainte de apariția aerului condiționat, locuitorii acopereau pereții caselor cu var alb, care reflectă o mare parte din radiația solară și reduce încălzirea fațadelor. Obiceiul de a vărui casele era reluat periodic, de regulă înaintea verii, iar în multe sate această tradiție continuă și astăzi, nu din nostalgie, ci pentru că funcționează la fel de bine acum ca acum cinci secole. Aici stă, poate, cea mai puțin cunoscută parte a poveștii: varul nu era doar un răcoritor natural, ci și un dezinfectant.
Proprietățile puternic alcaline ale varului stins s-au dovedit eficiente împotriva bacteriilor, mucegaiului și insectelor, motiv pentru care era folosit constant pentru a menține casele curate. Rolul sanitar al varului a devenit crucial în timpul valurilor de epidemii care au lovit Andaluzia între secolele al XVI-lea și al XIX-lea. În timpul epidemiei de holeră din secolul al XIX-lea, satele erau văruite masiv.
Tocmai proprietățile alcaline ale varului stins s-au dovedit capabile să distrugă bacteria responsabilă de boală. Practic, fiecare val nou de boală transforma, la propriu, satele într-un alb și mai orbitor decât înainte. Meșteșugul artizanal de producere a varului, realizat tradițional de meșteri numiți caleros, a fost recunoscut de UNESCO drept Patrimoniu Cultural Imaterial al Umanității, semn al importanței sale nu doar practice, ci și culturale, pentru identitatea regiunii.
Astăzi, majoritatea varului folosit este produs industrial, iar practica artizanală riscă să dispară complet, deși în câteva sate se mai păstrează încă meșterii vechi. Aspectul satelor albe este legat strâns și de istoria zbuciumată a Andaluziei. Între secolele al VIII-lea și al XV-lea, o mare parte din sudul Spaniei s-a aflat sub dominație musulmană.
Multe dintre așezările existente astăzi s-au dezvoltat în acea perioadă sau au păstrat structura urbană de atunci: străzi înguste, case construite foarte aproape unele de altele și curți interioare, toate gândite să mențină răcoarea și să ofere protecție împotriva soarelui puternic. Ce este mai puțin știut, însă, este că multe dintre aceste sate nu au fost construite doar pentru confort climatic, ci și ca avanposturi de graniță în timpul Reconquistei, poziționate strategic pe creste stâncoase, greu accesibile, pentru apărare militară în lungul conflict dintre regatele creștine și emiratul musulman din Granada, încheiat abia în 1492. Poziția lor spectaculoasă, admirată azi din motive pur estetice de turiști, era, la origine, o chestiune de supraviețuire.
Uniformitatea vizuală a satelor avea, potrivit unor istorici, și o dimensiune simbolică: albul comun crea un sentiment de unitate între așezările musulmane răspândite pe teritorii izolate, o formă timpurie de identitate colectivă, exprimată printr-o singură culoare.