Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Cum s-a transformat Sighișoara timp de cinci zile Într-o seară de sfârșit de august, urcând spre Piața Cetății din Sighișoara, puteai întâlni în câteva zeci de metri o femeie în costum sârbesc, doi bărbați purtând cămăși germane, câțiva dansatori greci și un grup care vorbea ungurește. Nu se întâmpla nimic spectaculos, dar tocmai acesta era spectacolul.
Oamenii urcau în cetate, se întorceau de la scenă, se opreau pentru o fotografie ori repetau pași de dans. După câteva zile, costumele nu mai produceau mirare, iar limbile pe care nu le înțelegeai încetau să mai sune străin. ProEtnica are acest efect asupra Sighișoarei: la început observi diferențele.
Apoi începi să observi oamenii. Ediția din 2026 a avut însă o tensiune pe care publicul poate că nici nu a bănuit-o. Cu mai puțin de două luni înainte, festival ul era în pericol.
O finanțare importantă nu mai era disponibilă și, tocmai la 25 de ani de la începuturi, întrebarea nu era cum va arăta ediția aniversară, ci dacă ea va mai exista. N-a dispărut. Ba chiar, când s-a tras linie, bilanțul vorbea despre 857 de reprezentanți ai minorităților naționale și 1.
135 de înnoptări. Aproximativ 12. 000 de spectatori – cei mai mulți dintre ei turiști – trecuseră „prin festival”, cu circa 2.
000 mai mulți decât în anul precedent. Uniunea Elenă din România venise cu aproape 300 participanți, cea mai numeroasă delegație, și își asumase cea mai mare contribuție financiară proprie dintre organizațiile minorităților. Fiecare comunitate etnică preluase o parte din cheltuieli care, în alți ani, reveneau organizatorilor.
Așa se face că una dintre cele mai importante povești ale ProEtnica 2026 nu s-a petrecut pe scenă, ea s-a consumat înainte ca scena să fie gata. Festivalul a fost obligat să afle dacă, după un sfert de secol, mai aparținea doar celor care îl organizau sau devenise și al celor care veneau an de an la Sighișoara. Răspunsul l-au dat comunitățile, asumându-și o parte din povară.
La final, Volker Reiter a formulat simplu ceea ce se întâmplase: „Omenia este mai importantă decât banii. ” Cel mai tânăr participant din acest an avea 5 ani. Cel mai vârstnic, 85.
Între ei, optzeci de ani. Mi se pare una dintre cele mai frumoase măsuri pentru un festival al comunităților etnice: nu numărul costumelor, nu vechimea unui dans: distanța dintre două vârste care încă se pot recunoaște într-o pasiune comună pentru a păstra identitatea și tradiția. Pe scena din Piața Cetății au fost reprezentate comunitățile bulgară, greacă, croată, macedoneană, sârbă, poloneză, germană, romă, ruteană, armeană, rus-lipoveană, turcă, tătară, aromână, ucraineană și maghiară, dar și reprezentanți ai majorității.
Într-unul dintre momentele care au ieșit din tiparul repertoriilor obișnuite, trupa Roma Fest din Târgu Mureș (reprezentând Agenția Națională pentru Romi) a făcut o demonstrație de percuție corporală: ritmul era produs prin palme, pași și mișcări sincronizate. Tradiția nu apărea ca un obiect pus la păstrare, era o materie care poate continua să dea forme noi. Sighișoara oferă, prin ProEtnica, una dintre cele mai frumoase contradicții.
Cetatea a fost făcută pentru separare și apărare: zidul delimita, în turnuri breslele supravegheau, poarta putea fi închisă; între cel dinăuntru și cel dinafară exista o diferență cât se poate de concretă. De 25 de ani, în același spațiu se întâmplă exact invers. Locul construit pentru a ține o etnie, cea a sașilor, aparte de a celorlalte din jurul său, se deschide pentru toate comunitățile etnice istorice din România.
Ambasadoarea Germaniei în România, Angela Ganninger, a observat această răsturnare de sens în discursul de deschidere. Cetatea construită pentru protecția oamenilor poate oferi astăzi, spunea ea, un alt tip de protecție, aceea a „unor comunități diverse, deschise și dispuse la interacțiunea cu cei care caută dialogul și nu confruntarea”.