Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Tulburările de spectru de hipermobilitate (HSD) sunt afecțiuni ale țesutului conjunctiv care determină o mobilitate articulară peste limitele normale Un nou studiu realizat de Universitatea din Edinburgh atrage atenția asupra unei afecțiuni puțin cunoscute, dar surprinzător de răspândite: hipermobilitatea. Cercetarea arată că pacienții așteaptă, în medie, între 19 și aproape 22 de ani pentru a primi un diagnostic corect, iar femeile sunt cele mai afectate.
Tulburările de spectru de hipermobilitate (HSD) sunt afecțiuni ale țesutului conjunctiv care determină o mobilitate articulară peste limitele normale, conform BBC. Cauza stă în cantitatea redusă de colagen din țesuturile conjunctive, ceea ce obligă mușchii să depună un efort suplimentar pentru a menține articulațiile stabile — un proces care duce, în timp, la oboseală, durere și o senzație generală de stângăcie. Afecțiunea nu se oprește la nivelul articulațiilor: HSD poate provoca și simptome gastrointestinale, din cauza elasticității crescute a țesutului conjunctiv prezent și în sistemul digestiv.
Mai mult, cercetătorii au identificat legături între HSD și forme de neurodiversitate, precum autismul și ADHD. Unii pacienți dezvoltă o formă mai severă, cunoscută drept sindromul Ehlers-Danlos hipermobil (hEDS), diagnosticat prin identificarea hipermobilității generalizate, a fragilității țesutului conjunctiv și a unor probleme musculo-scheletice, cum ar fi luxațiile recurente. Potrivit studiului, un motiv important pentru care boala rămâne atât de mult timp nedetectată este lipsa unui ghid clinic dedicat, emis de Institutul Național pentru Excelență în Sănătate și Îngrijire din Marea Britanie.
Jessica Eccles, cercetătoare specializată în interacțiunile dintre creier și corp, descrie procesul de diagnosticare drept o adevărată „loterie poștală”, în care șansele unei persoane depind în mare măsură de zona în care locuiește și de accesul la specialiști pregătiți să recunoască simptomele. Ea subliniază și disparitatea de gen: HSD și hEDS par să afecteze disproporționat femeile, într-un context în care, spune ea, sănătatea feminină rămâne, în general, mai puțin documentată în literatura medicală decât cea masculină. Datele confirmă dificultatea sistemului de a răspunde adecvat: mai puțin de o treime dintre pacienții diagnosticați au declarat că medicul de familie a fost cel care a inițiat tratamentul, iar doar 13% au avut acces la un medic cu experiență reală în acest domeniu.
Potrivit dr. Eccles, simptomele HSD pot rămâne latente ani de zile, pentru ca apoi să se agraveze sau să iasă la suprafață în urma unui factor de stres — fie el pubertatea, menopauza sau, conform unor studii recente, chiar infecția cu COVID-19. Practic, o persoană poate trăi o mare parte din viață cu articulații mai flexibile decât media, fără complicații majore, până când un eveniment din mediul înconjurător schimbă echilibrul.
În privința tratamentului, dr. Eccles este clară: nu există o soluție universală. Fizioterapia poate ajuta în multe cazuri, iar activități fizice de intensitate scăzută, precum înotul, s-au dovedit benefice pentru unii pacienți.