Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Hepta/Prăbușirea unui ghețar în Himalaya a provocat moartea a sute de oameni și alte sute de persoane sunt date dispărute. Prăbușirea unui ghețar în Tibet a declanșat o succesiune de fenomene care a transformat apa, gheața și rocile într-un torent devastator ce s-a propagat printr-o vale din Nepal.
Bilanțul este dramatic: sute de oameni au murit, iar alte sute de persoane sunt date dispărute. Pentru a înțelege cum poate o avalanșă de rocă și gheață să se transforme într-un flux capabil să distrugă aproape tot ce întâlnește în cale, The Conversation a discutat cu Stuart Dunning, profesor de geomorfologie aplicată și specialist în reducerea riscului de dezastre în regiunile montane înalte. Acesta a studiat inclusiv dezastrul produs la Chamoli, India, în 2021, un eveniment cu mecanisme similare.
El face parte dintr-o rețea internațională de peste 50 de specialiști care își pun în comun cunoștințele pentru a analiza rapid astfel de dezastre. Secvența exactă a fenomenelor este încă analizată de specialiști. Există mai multe scenarii posibile.
O variantă este ca o alunecare masivă de rocă să fi antrenat ghețarul în cădere. O altă ipoteză este ca roca să fi destabilizat ghețarul, care s-ar fi prăbușit la scurt timp după aceea. Nu este exclus nici scenariul invers, în care ghețarul s-a prăbușit primul, urmat de roca aflată deasupra.
Potrivit lui Dunning, cea mai bună descriere deocamdată este cea a unei avalanșe de rocă și gheață care a început la aproximativ 4. 800 de metri altitudine și a coborât peste 1. 200 de metri.
Cantitatea de gheață implicată în prăbușirea inițială a fost suficient de mare pentru ca, prin fragmentare și topire, să contribuie la formarea unui flux de resturi extrem de distructiv. Apa rezultată s-a amestecat cu rocile și sedimentele, transformând fenomenul într-un torent mult mai periculos decât o simplă avalanșă de rocă uscată. Pe măsură ce fluxul a coborât de-a lungul văii, acesta a acumulat și mai multă apă și material.
Forța sa a erodat albia râului și versanții, iar mai jos, o parte importantă din materialul transportat s-a depus pe suprafețe întinse. În primele relatări, evenimentul a fost asociat cu ceea ce specialiștii numesc inundație produsă de ruperea unui lac glaciar, cunoscută sub acronimul GLOF. Este o explicație firească, având în vedere că astfel de lacuri reprezintă una dintre sursele cunoscute ale unor inundații bruște și devastatoare în regiunile montane.
În cazul de față însă, există o diferență esențială: nu a existat un lac glaciar care să se rupă . Dunning descrie fenomenul drept o „cascadă de pericole” sau un „lanț de procese”. Totul ar fi început cu o alunecare de teren care a implicat cantități încă necunoscute de rocă și gheață.
O parte importantă a gheții s-a topit în timpul procesului, pe fondul fragmentării și al căldurii generate de frecare. În astfel de evenimente, însă, nu toată gheața dispare imediat. Specialiștii au identificat în alte cazuri fragmente de gheață care au fost transportate odată cu resturile și s-au topit ulterior.
Imaginile furnizate de sateliți sunt esențiale pentru reconstruirea unui asemenea eveniment, mai ales în regiuni montane izolate, unde accesul direct este dificil. Aceste date pot indica locul de unde a pornit fenomenul și traseul pe care acesta l-a urmat. În plus, actualizarea frecventă a imaginilor permite identificarea unor noi pericole care pot apărea după eveniment.
Printre acestea se numără acumulările de apă formate în spatele barajelor naturale de resturi, care pot genera alte inundații bruște, dar și versanții sau depozitele de material care rămân instabile. Pentru o imagine cât mai completă, cercetătorii combină datele satelitare cu fotografii și înregistrări video realizate la sol și cu date seismice. Aceste informații pot ajuta la estimarea vitezei fluxului, a adâncimii sale și a cantității de apă pe care a conținut-o.