Imaginează-ți un concurs de frumusețe de tip Miss America, genul de eveniment pe care-l urmărea aproape toată America la TV, ca un fel de Eurovision al epocii. Chiar afară, pe promenada de lemn din Atlantic City, aproximativ 400 de femei s-au adunat pentru cea mai virală protest-party a anilor ’60 (deși, evident, „viral” încă nu era un cuvânt).
Organizatoarea principală, Carol Hanisch, femeia care a inventat, de altfel, celebra frază „personalul e politic”, s-a gândit că perturbarea unui concurs de frumusețe ar putea împinge mișcarea feministă abia născută direct în atenția publicului larg. Spoiler: a avut dreptate. În loc de un simplu marș cu pancarte, protestatarele au adus un coș mare de gunoi metalic, numit sugestiv „Freedom Trash Can” (Coșul Libertății), și au aruncat înăuntru, rând pe rând, tot ce considerau simboluri ale opresiunii feminine: tocuri înalte, machiaj, gene false, șorțuri, corsete…
și, da, sutiene. Practic, era genul de conținut care astăzi ar avea un titlu de tip „am aruncat tot ce mă face să mă simt obiectificată, hai să vedem ce rămâne”. Doar că, în loc de cameră de telefon, aveau reporteri de presă scrisă, uimiți complet de ce văd.
Aici vine partea amuzantă și puțin jenantă pentru presa din 1968. Contrar a tot ce ai auzit vreodată despre „feministele care ardeau sutiene”, nu a fost aprins niciun foc. Zero.
Deloc. Promenada din lemn de la Atlantic City era, practic, un pericol de incendiu ambulant, iar autoritățile orașului le-au cerut explicit protestatarelor să nu dea foc la nimic. Atunci de unde vine, totuși, întreaga legendă?
De la o jurnalistă pe nume Lindsy Van Gelder, de la New York Post, care, într-un articol scris înainte ca protestul să aibă loc, a făcut o comparație speculativă cu arderea cărților de recrutare militară (un gest de protest foarte real al epocii, împotriva Războiului din Vietnam). Editorul ei a adorat comparația și a pus-o direct în titlu: „Bra Burners Plan Miss America Protest” (Cele care ard sutiene plănuiesc protest la Miss America). Restul presei a preluat titlul ca pe un fapt confirmat, fără să verifice, iar o glumă jurnalistică de tip clickbait, da, clickbait exista și în 1968, doar că pe hârtie, a devenit, în câteva zile, „adevăr istoric”.
Practic, primul mare fake news despre feminism a fost, literalmente, un titlu inventat ca să sune mai bine. Sună cunoscut? Dincolo de acel episod punctual, ideea de a renunța la sutien a devenit, în anii care au urmat, un simbol mai larg al respingerii standardelor de frumusețe impuse femeilor, o formă timpurie de „body positivity”, cu decenii înainte ca termenul să existe.
Mișcarea nu spunea „nu mai purta niciodată sutien”, ci mai degrabă „ai dreptul să alegi, fără să fii judecată pentru asta”, exact argumentul pe care îl auzi și astăzi de la orice cont de body positivity de pe rețele sociale. Nu voi, dragă generație Z. Nici măcar millennialii.
Bunicile voastre din anii ’60-’70, cu mult înainte de hashtag-uri și de algoritmi, au făcut deja tot circul ăsta, cu o oaie încoronată Miss America și un coș de gunoi plin de corsete, ca bonus. Singura diferență reală dintre atunci și acum? Ele n-au avut nevoie de niciun trending sound ca să fie luate în serios, sau, cel puțin, ca să ajungă pe prima pagină.
Data viitoare când cineva îți spune că „no bra” e o invenție genZ, ai acum răspunsul perfect: e o reeditare, nu un original, iar originalul a fost mult mai teatral decât orice trend actual de TikTok.