Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată colaj Razvan Popa/ Două mine – Lupeni și Lonea – au termen să fie închise peste câteva luni, în decembrie. „Și ferească Domnul să nu se închidă cum trebuie, că focul – precum cel din abataj – e cel mai mic lucru care se poate întâmpla” În Valea Jiului, mineritul nu moare în liniște.
La Lupeni și Lonea, ultimele sute de ortaci coboară încă în subteran pentru a închide minele în care și-au petrecut viața. În loc să scoată cărbune, ridică diguri pentru a împiedica focul și gazul să transforme galeriile într-o bombă cu ceas. Când se aprinde cărbune le, în față nu mai vezi bezna care până atunci te făcea să orbecăi.
Vezi doar roșu-viu, așa ca o lavă, care se scurge spre tine. Fumul e gros, te îneacă, nu mai poți să respiri, culoarul pe care abia încapi începe să te strângă. Nu mai e praf, e foc pe care îl tragi în piept, arșița care vine dinspre frontul care arde îți pârlește hainele, pielea și traheea.
Atunci, doar dacă te place Dumnezeu mai scapi. Altfel, mori în toate felurile: ars, sufocat sau făcut fărâme dacă mai e și ceva gaz metan care să bubuie. Asta s-a întâmplat sute de ani în Valea Jiului cu minerii care lucrau în huilă.
Acum exploatările se opresc prin program PNRR și acord cu Uniunea Europeană. Două mine – Lupeni și Lonea – au termen să fie închise peste câteva luni, în decembrie. „Și ferească Domnul să nu se închidă cum trebuie, că focul – precum cel din abataj – e cel mai mic lucru care se poate întâmpla”.
Mina Lupeni este cea mai veche din Valea Jiului cu o istorie în roșu și negru. Așa o știu minerii: roșu de la sânge, negru de la huilă. În 1922 mina bubuia pentru prima oară: în explozie mureau 82 de ortaci.
50 dintre ei nu au fost gășiți niciodată, nici măcar pe bucăți. După șapte ani, în 1929, Lupeniul mai înregistra alți 30 de morți. Dar nu în subteran, ci în fața centralei electrice care asigura pomparea aerului în abataj.
Minerii se adunaseră acolo să protesteze. „Atunci, în 29 era exact ca acum. Patronul voi să închidă, nu mai era rentabil pentru el să scoată cărbune.
Ortacii s-au adunat la centrală fiindcă circula un zvon cum că șefii voiau să taie aerul camarazilor din mină. Au fost aduși jandarmii, s-a dat ordin să se deschidă focul. Lucrurile au luat-o la vale..
”. Dacian Floarea, directorul Minei Lupeni, privește un turn vechi din cărămidă lângă locul masacrului: încă se văd găuri de glonț. Câteva coroane de flori, arse de soare, cu panglici tricolore care fâlfâie trist, sunt puse pe locul unde au fost executați ortacii.
Au fost fixate între plăci comemorative, cu numele celor decedați, pe care timpul le-a scrijelit. Pe lângă ele trece un miner, abia ieșit din tură: salopeta e neagră-funingine, pe bocanci se usucă noroiul gros de două degete, tricoul e fleașcă, storci și curge transpirația ca apa. Fața îi e mânjită, dungi negre curg de la tâmple.
Doar albul ochilor este curat. Privirea îi lucește rău, e ca un fel de cuțit care taie din umbra șefului. Întinde palma grea, murdară și bătucită „cu care cară tone de huilă acolo jos”: „Noroc bun!
”. Apoi șoptește: „Dom director…salariul meu…. ”.
Omul muncește la 400 de metri sub pământ pentru 4. 000 de lei. Directorul – a început la 18 ani ca vagonetar, acum are împliniți 32 de ani de mină – nu câștigă nici dublul.
Cei doi se uită unul la celălalt, nu mai zic nimic. Minerul parcă n-ar vrea să lase mâna șefului din palma sa înnegrită de huilă. „Păi dacă așa a vrut Uniunea Europeană…
” Drama ultimilor mineri din Valea Jiului În fața coliviei – cutia de fier ruginit care îi coboară pe mineri în adânc – s-a adunat schimbul doi. Sunt vreo 25 de oameni care trebuie să lucreze pentru punerea în siguranță a minei. De ei depinde viitorul: dacă nu tencuiesc bine galeriile, mina poate să sară în aer sau să se prăbușească.
Cu tot cu localitățile dimprejur. Ortacii se pregătesc de muncă mohorâți – nu vorbesc, nu se mai discută ca înainte despre familie, copii sau fotbal.