Cea mai mare instalaţie din lume de transformare a cărbunelui în combustibili lichizi a intrat luna trecută la capacitate maximă în regiunea autonomă Ningxia Hui din nord-vestul Chinei, iar tehnologia folosită acolo creşte de aproximativ şapte ori valoarea economică a materiei prime, arată un raport citat de publicaţia Science and Technology Daily şi preluat de South China Morning Post. Linia de producţie este operată de China Energy Group Ningxia Coal Industry Co Ltd, parte a celui mai mare grup energetic de stat din China, şi a procesat 24 de milioane de tone de cărbune în 2025, echivalentul unui sfert din producţia anuală a regiunii.
Ningxia este una dintre cele mai dependente regiuni chineze de acest combustibil solid, cărbunele acoperind peste 90% din consumul său de energie. Tehnologia de bază a instalaţiei este lichefierea indirectă a cărbunelui, un proces în care cărbunele este încălzit împreună cu oxigen şi abur pentru a fi transformat într-un gaz de sinteză format din monoxid de carbon şi hidrogen. Din acest gaz se obţin ulterior produse petroliere sintetice cu un conţinut redus de sulf şi de hidrocarburi aromatice, calităţi care le fac potrivite pentru utilizări cu cerinţe tehnice ridicate, de la combustibil pentru rachete până la lubrifianţi industriali.
Diferenţa de preţ dintre materia primă şi produsele finite explică saltul de valoare invocat de autorităţile chineze. Cărbunele brut se tranzacţionează la un preţ de câteva zeci de dolari pe tonă, în timp ce combustibilii speciali şi lubrifianţii obţinuţi prin lichefiere se vând la tarife de câteva ori mai mari, ceea ce transformă o industrie extractivă tradiţională într-una chimică, cu valoare adăugată semnificativ mai mare. Miza proiectului nu este însă doar una economică, ci mai ales una de securitate energetică.
Înainte de blocarea strâmtorii Ormuz, China îşi asigura peste 40% din importurile de ţiţei din Orientul Mijlociu, o expunere care s-a dovedit costisitoare în acest an, pe fondul tensiunilor geopolitice şi al cotaţiilor internaţionale ale petrolului care au depăşit pragul de 100 de dolari pe baril. În acest context, capacitatea de a produce intern carburanţi din resurse proprii de cărbune devine un instrument de reducere a vulnerabilităţii faţă de rutele maritime de import. Structura energetică a Chinei a fost definită dintotdeauna de un dezechilibru: rezerve abundente de cărbune, zăcăminte limitate de petrol şi resurse foarte reduse de gaze naturale.
Lichefierea cărbunelui este soluţia pe care Beijingul o dezvoltă de aproape două decenii pentru a converti singura resursă fosilă pe care o deţine din belşug în produsele pe care este nevoit să le importe. Tehnologia rămâne totuşi una controversată. Procesul de lichefiere este intensiv energetic şi generează un volum de emisii de dioxid de carbon considerabil mai mare decât rafinarea clasică a ţiţeiului, ceea ce intră în contradicţie cu angajamentele climatice asumate de China, care vizează atingerea vârfului emisiilor înainte de 2030 şi neutralitatea climatică până în 2060.
În plus, rentabilitatea acestor instalaţii depinde direct de cotaţia petrolului: la preţuri scăzute ale barilului, combustibilii sintetici obţinuţi din cărbune devin necompetitivi, motiv pentru care proiectele de acest tip au fost istoric puternic susţinute de stat. Pentru Europa, unde cărbunele este scos treptat din mixul energetic prin mecanismele pactului verde şi prin costul certificatelor de emisii, direcţia aleasă de China este practic inaccesibilă. România, care îşi acoperă un procent important din consumul de carburanţi din producţie internă de ţiţei şi din importuri, a mers în direcţia opusă, prin închiderea etapizată a capacităţilor pe cărbune din Valea Jiului şi din Oltenia şi prin înlocuirea acestora cu grupuri pe gaze naturale şi cu capacităţi regenerabile.