Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Sursa foto: Hepta/Un împărat roman și o taxă pe urină Expresia „banii nu au miros” are aproape 2. 000 de ani și provine de la împăratul roman Vespasian.
Este una dintre cele mai folosite expresii atunci când discuția alunecă spre proveniența discutabilă a unor venituri: „Banii nu au miros. ” Puțini știu însă că formularea are o vechime de aproape 2. 000 de ani și o poveste simpatică, legată de unul dintre cei mai pragmatici împărați ai Romei Antice.
Expresia este folosită pentru a arăta că valoarea banilor rămâne aceeași, indiferent de sursa lor, oricât de discutabilă, murdară sau controversată ar fi originea unui venit, moneda în sine nu poartă nicio urmă a acelei origini. Practic, se folosește pentru a justifica sau a descrie situații în care cineva obține profit din activități mai puțin onorabile, susținând că, odată ajunși în buzunar, banii sunt „curați”, indiferent de drumul parcurs până acolo. Originalul latinesc al expresiei este „Pecunia non olet”, iar povestea din spatele ei este atestată de istoricul roman Suetonius și datează din timpul domniei împăratului Vespasian, care a condus Imperiul Roman între anii 69 și 79 d.
Hr. Vespasian a venit la putere într-un moment dificil pentru Roma, imediat după domnia lui Nero și după un război civil care aproape dusese imperiul la colaps financiar. Născut în anul 9 d.
Hr. , ca fiu al unui mic funcționar de vamă, Vespasian ajunsese la tron printr-o carieră militară strălucită, iar una dintre marile sale preocupări ca împărat a fost reorganizarea finanțelor statului, grav afectate de instabilitatea anterioară. Printre măsurile fiscale adoptate de Vespasian, continuând, de altfel, o practică inițiată deja de Nero, s-a numărat și o taxă neobișnuită: vectigal urinae, o taxă percepută pentru colectarea urinei din toaletele publice și din Cloaca Maxima, marele sistem de canalizare al Romei antice.
Explicația din spatele acestei taxe are legătură cu utilitatea reală a urinei în societatea romană antică. Clasele mai sărace ale populației, care nu foloseau sistemul de canalizare al orașului, colectau urina în oale, pe care ulterior le goleau în haznale sau în locuri publice special amenajate. De acolo, lichidul era colectat și vândut mai departe unor întreprinzători, care îl foloseau în diverse procese industriale: tăbăcirea pieilor și a blănurilor, spălarea și albirea togilor din lână (datorită conținutului de amoniac), iar unele surse istorice menționează chiar utilizarea sa ca agent de albire pentru dinți.
Vespasian a dispus, de altfel, construirea a numeroase toalete publice în tot orașul Roma, din motive deopotrivă de igienă și financiare, o decizie care avea să lase urme lingvistice până în zilele noastre. Potrivit relatării lui Suetonius, taxa pe urină a stârnit nemulțumirea publică a vremii, inclusiv a propriului fiu al împăratului, Titus, care i-a reproșat tatălui său că obține venituri dintr-o sursă atât de „murdară”. Ca răspuns, Vespasian a luat o monedă de aur, provenită chiar din încasările acestei taxe, și i-a dat-o fiului său să o miroasă, întrebându-l dacă simte vreun miros neplăcut.
Titus a răspuns că nu simte niciun miros. Atunci, împăratul i-a replicat: „Atqui ex lotio est” „Și totuși vine de la urină”, concluzionând cu celebrele cuvinte „Pecunia non olet”: banii nu au miros, indiferent de originea lor. Dincolo de expresia în sine, moștenirea acestei taxe se regăsește și în limbaj, sub o altă formă, mai puțin evidentă la prima vedere.
Datorită legăturii dintre numele lui Vespasian și construcția toaletelor publice romane, numele său a rămas asociat, în mai multe limbi europene, cu acest tip de facilitate: „vespasiennes” în franceză, „vespasiani” în italiană, iar în limba română , „vespasiene”, termen folosit, de altfel, și astăzi pentru a desemna toaletele publice.