„Istoriografia românească a avut, încă de la începuturile sale, o aplecare specială spre cunoașterea istoriei familiei de Hunedoara. Pe de o parte, calitatea de român a multora dintre membrii familiei respective este consemnată direct în numeroase izvoare, iar pe de altă parte, cei mai mulți dintre protagoniști s‐au născut, au trăit, s‐au afirmat și au fost înmormântați în Transilvania ori au avut strânse legături cu Transilvania, care este o regiune istorică cu o imensă proporție etnică românească, un voievodat, un principat, o zonă distinctă, devenită ulterior parte integrantă a României.
Mai mult, cariera politico‐militară a celor doi protagoniști ai familiei se împletește și cu istoria Țării Românești și a Moldovei. Mentalitatea romantică – așa cum s‐a întâmplat la toate popoarele – a integrat faptele glorioase ale personalităților românești medievale în tradiția națională, a transformat aceste personalități în eroi naționali, conferindu‐le o aură de glorie, precum și calitatea de «părinți ai patriei” – Ioan-Aurel Pop, istoric. Ediția a II-a, revăzută și adăugită, publicată cu ocazia Anului Iancu de Hunedoara (2026), în colaborare cu Editura Academiei Române – Centrul de Studii Transilvane.
„Romulus Cioflec, născut în Araci, Țara Bârsei, cu spiritul cultural de tradiție al intelectualității brașovene, în mijlocul căreia a trăit o vreme, a fost legat sufletește de Basarabia și de basarabeni. S-a simțit bine între ei, și-a făcut prieteni și, ceea ce este mai important, a luptat pentru cauza lor, pe care o simțea și a lui. Unirea Transilvaniei cu România a fost atunci un vis, la fel și Unirea Basarabiei cu România.
Visul unor intelectuali! Un vis ce s-a realizat acum peste o sută de ani chiar de către acești remarcabili intelectuali, adevărați fii ai neamului românesc” – Luminița Cornea. „Rămâneți credincioși numelui și limbii voastre.
Apărați-vă ca frații, cu puteri unite, în pace și în răzbel. Vedeți cum ne-am luptat noi pentru limba și romanitatea noastră: luptați-vă și voi și le apărați ca lumina ochilor voștri, până ce se va restaura Capitoliul și va trimite la voi senatul și poporul roman pe Traian cu legiunile peste Dunăre, ca să vă încoroneze cu laurul nemuririi pentru constanța și bărbăția voastră. Dixi et salvavi animam meam” – Simion Bărnuțiu.
„Simion Bărnuțiu este un caz în care principiul de cercetare indicat ne poate mijloci o înțelegere mai adâncă și o apreciere mai realistă. Eu le voi încerca povestind întâi viața lui S. Bărnuțiu, pentru a arăta ce împrejurări au contribuit la alcătuirea personalității sale; apoi, desfășurând evoluția ideilor sale, pentru a arăta din ce regiuni reale și apropiate (nu «mistice», nu de «inspirație genială» etc.
) s-a ales și s-a închegat în sufletul său acel cald ideal național, din care și astăzi se hrănește, mai ales în Ardeal, spiritul românesc” – G. Bogdan-Duică. 4.
Ludwig Wittgenstein. Omul şi gânditorul în texte alese (1912-1951) „Despre Wittgenstein se poate afirma că s-a distanțat atât de gânditorii cei mai importanți ai trecutului, cât și de cei contemporani, cel puțin în două privințe. Mai întâi, el a fost nemulțumit de tot ceea ce a scris după publicarea lucrării sale de tinerețe, Tractatus Logico-Philosophicus (1922).
Până la sfârșitul vieții, a refuzat să își publice însemnările filozofice. Majoritatea covârșitoare a textelor pe care le-a produs, de la începutul anului 1929, când a revenit la preocupări și activități de natură filozofică, au devenit accesibile abia după moartea autorului lor. Ele au fost publicate începând cu anul 1953.
În al doilea rând, contururile personalității lui Wittgenstein, ca ființă sensibilă și gânditoare, opțiunile, înclinațiile și resentimentele persoanei răzbat cu putere în tot ce a gândit și a scris.