Vă mai aduceţi aminte: “Îmi bag… în el de deficit? ” Nu ştim dacă a spus chiar aşa.
Aşa spune fostul ministru de finanţe, Marce Boloş, că ar fi spus fostul său şef, premierul Marcel Ciolacu, în mandatul căruia deficitul bugetar a ajuns la 9,3% din PIB, motiv pentru care plătim scump, cu toţii, de doi ani, şi nu ne vom opri din plătit până în 2031. De ani buni, spaţiul public este, periodic, acaparat de discuţii legate de o nouă lege a salarizării în sistemul bugetar. Şi, cum spune actualul premier demis, Ilie Bolojan, când vine vorba de majorări de salarii, toată lumea se înghesuie să facă propuneri.
Iar, când vine vorba de tăieri de venituri, toată lumea se dă la o parte pentru că nimeni nu vrea să fie asociat unui astfel de demers. După ani de amânări, acum această lege arde. Pentru că România s-a angajat, în faţa UE, să o adopte până la finalul PNRR, adică la 31 august 2026.
Dacă o adoptă, România primeşte 770 mil. euro. Dacă nu, nu-i primeşte.
Tărâş-grăpiş, o lege a fost încropită şi marea supărare este că pare să-i avantajeze pe “patricieni” – primari, consillieri – mai puţin “plebea”. Ca să-i mulţumească pe toţi, sub promisiunea corectării unor nedreptăţi, legea majorează anvelopa salarială cu 12 mld. lei (0,6% din PIB), o cheltuială recurentă, nu ocazională.
Comisia Europeană nu este convinsă că Bucureştiul are aceşti bani şi respinge legea. Pentru că aşa sunt regulile de deficit excesiv, valabile nu doar pentru România, ci pentru toate ţările Uniunii care depăşesc pragul de 3% din PIB al deficitului: prezinţi Comisiei Europene un plan de reducere a deficitului. Iar “gardianul tratatelor” spune acum: din ce bani majoraţi anvelopa salarială în sistemul bugetar, dacă nu din împrumuturi care se adaugă la deficit şi apoi la datoria publică?
Pentru că înţelegerea noastră este să reduceţi deficitul, nu să adăugaţi la el, cum faceţi în noua lege a salarizării. Iar sindicatele, sprijinite politic, vor majorări pentru că simt că acesta este ultimul tren în care se mai pot urca până cine ştie când – cinci, zece ani. Iar guvernul este între ciocan şi nicovală, între angajaţi şi Comisie, cu sabia timpului deasupra capului.
Şi, încă ceva interesant: după ce a dus deficitul bugetar la un nivel ameţitor, acelaşi guvern Ciolacu a convenit cu Comisia un plan de ajustare structurală. Şi l-a semnat pentru că-l durea la bască. Premierul Ciolacu era la final de mandat, nu el trebuia să pună în practică măsurile de ajustare fiscală care i-au semnat condamnarea politică succesorului său, Ilie Bolojan.
Plan care limitează anvelopa salarială în sistemul bugetar, în 2026, 2027şi 2028, la 8,7% din PIB. Iar Comisia spune acum: Voi aţi semnat! Face ce vreţi cu salariile, dar nu depăşiţi anvelopa salarială asupra căreia am convenit.
Iar noua lege a salarizării depăşeşte anvelopa, aşa că, “la loc comanda”. Şi, întrucât un rău nu vine niciodată singur, a apărut la orizont problema datoriei publice pe care nimeni nu o lua în seamă până acum. În urmă cu zece ani, toată lumea lăuda datoria publică mică, ca pondere în PIB, a ţării.
În 2020 era de 47% din PIB, încă liniştitoare, deşi creştea îngrijorător de repede. Acum este de 61,4% din PIB, peste pragul-limită de 60% din PIB al Tratatului de la Maastricht. Şi, automat, intră în funcţiune alţi avertizori.
Potrivit legii 69/2010 a responsabilităţii fiscal-bugetare, când datoria publică depăşeşte 60% din PIB, guvernul este obligat să adopte un plan de ajustare care să forţeze revenirea datoriei la sub 60% din PIB. Art. 13 din legea 69: “Programul (guvernului de ajustare a cheltuielilor – n.
red. ) cuprinde, fără a se limita la acestea, şi măsuri care determină îngheţarea cheltuielilor totale privind salariile din sectorul public. (…
) Guvernul iniţiază măsuri care să determine îngheţarea cheltuielilor totale privind asistenţa socială din sistemul public”. După cum observaţi, legiuitorul a folosit imperativul, nu optativul. Guvernul “iniţiază”, nu “poate iniţia” şi “îngheaţă”, nu “poate îngheţa”.