Urmăreşte Jurnalul pe Discover Adaugă Jurnalul ca sursă preferată Clujul a fost un focar de răspândire a Reformei protestante în Transilvania Prilejuit de publicarea unei cărți ce despică firele izvoarelor în căutarea unui adevăr omenesc posibil, dialogul cu profesorul și academicianul Ioan-Aurel Pop prinde în rame fine un subiect extraordinar de complex: religia. „Pe măsura scăderii interesului general pentru credință, nu ne-am deșteptat (nu am devenit mai deștepți), nu ne-am scăldat în înțelepciune mare și nici nu am ajuns să avem conducători mai buni (dimpotrivă!
)” – apreciază distinsul istoric. Sau: „Nu se poate despărți Transilvania de restul României, chiar dacă unii o fac des, cu poftă malefică! ”.
Hai, îndrăzniți! – Jurnalul: Bine v-am regăsit, stimate domnule Ioan-Aurel Pop și felicitări pentru acest studiu ce limpezește ape pe care nu mulți s-au încumetat să le încerce în mod obiectiv, strict științific: „Reforma protestantă în Transilvania secolului al XVI-lea (Editura Școala Ardeleană, 2026). Să adăugăm și subtitlul acestei lucrări: „Consensuri și controverse”, pentru că-mi pare inima întreprinderii.
Greșesc sau această carte a prins viață dintr-o polemică? (episodul cu delegația suedeză în drum spre Constantinopol merită amintit – e savuros). – Ioan-Aurel Pop: Da, este vorba despre o polemică, însă rămasă în subsidiar, după ce m-am apucat de treabă.
De regulă, la mine, așa începe o carte. Citesc, mă informez, mă dumiresc, mă mir, mă chinui să văd cum de a apărut o afirmație anume, o idee. Pornesc pe urmele ei și ajung, încercând să răspund, la o carte.
În cazul de față, m-a uimit o constatare a unui autor: niciun român nu avea cum să știe latină pe la 1500, cu excepția lui Nicolae Românul (Nicolaus Olahus, 1493-1568); dar și acesta – se spunea în subsidiar -, cunoștea limba lui Vergiliu fiindcă urmase o educație „maghiară”. Știam că nu este așa și am pornit pe urmele izvoarelor. Fără izvoare, nu poți dovedi nimic în istorie.
Și am găsit multe izvoare despre români care știau latină în secolul al XVI-lea, dar și unul care spune că toți românii vorbeau latină pe la 1600 și ceva: este delegația aceea despre care vorbiți și care, pe la Rucăr, s-a înțeles bine cu românii în… latinește, așa cum nu se înțelesese cu principele și cu nobilii unguri transilvani. – Acum, prima mirare: care a fost contextul politic și religios în care s-a insinuat această reformă în Țara de dincolo de păduri?
Existau acolo deja români creștini ortodocși de rit bizantin/oriental, maghiari, sași (nemulțumiți de politicile catolice – așteptau poate doar un prilej pentru a se opune Papalității, mai ales politicii financiare a Vaticanului), secui (în mare, aliniați religios nobilimii maghiare) – toți catolici -, „iudei”, cumani, rromi etc. – Transilvania era amestecată – un melting pot, ar spune azi tinerii – dar două treimi dintre locuitori erau români. Cu alte cuvinte, țara avea o majoritate.
Azi se vorbește mereu de multiculturalism, de varietate, de populații, de limbi și confesiuni, dar se uită esențialul, anume să se spună cine avea majoritatea numerică. În Transilvania, românii aveau o clară majoritate, dar conducerea o avea o minoritate, anume cealaltă treime din populație. Echilibrul era instabil.
Românii erau creștini ortodocși, dar erau disprețuiți ca „schismatici”, la putere fiind catolicii unguri, sași și secui. Dar erau nemulțumiți și ei, fiindcă bogățiile (zeciuiala plătită de toți) se scurgeau în afară, mai ales spre Roma. Sașii mai aveau un motiv de nemulțumire: la 1191, primiseră asigurarea autonomiei lor complete față de ierarhia transilvană și fuseseră subordonați direct papei (prepozitura lor era sub oblăduirea directă a Arhiepiscopiei primațiale a Ungariei, de la Strigoniu); dar episcopii Transilvaniei nu respectau acest lucru și le percepeau și ei darea ecleziastică, amestecându-se în treburile lor religioase.
Reforma a venit ca o scăpare. Fiind germani, cum era și Martin Luther, ei au urmat primii învățătura lui.
